Forumul pasionatilor de trenuri din România

Acest forum a fost creat pentru cei care iubesc cu adevarat trenurile din Romania!
 
AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  ConectareConectare  InregistrareInregistrare  

Distribuiţi
 

 Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti

In jos 
Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7  Urmatorul
AutorMesaj
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 11:08 am

4. Zona Piata Victoriei


-Palatul Victoria, sediul Guvernului Romaniei
A fost construit în 1937 după planurile arhitectului Duiliu Marcu, același care a proiectat noua fațadă a Operei din Timișoara.Palatul Victoria a fost început în 1937 și terminat în 1944. Din cauza avariilor provocate de bombardamentul din 1944, lucrările au fost reluate și finalizate în 1952.
Proiectat inițial pentru Ministerului de Externe, Palatul Victoria a fost în timpul perioadei comuniste sediul Ministerului de Externe și al Consiliului de Miniștri și a devenit, în 1990, sediu al primului guvern al României post-comuniste. În 2004, Palatul Victoria a fost inclus în Lista monumentelor istorice.



-Cladirea in care functioneaza Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa
A fost inaugurate in 1906.
Realizată de inginerul Mihail Rocco, după indicațiile lui Grigore Antipa, cu o frumoasă fațadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez (cu un fronton ornat cu sculpturi reprezentând Istoria Naturală, și o acvilă de bronz deasupra.



-Cladirea in care functioneaza Muzeul National de Geologie
A fost construita in 1906, după planurile arhitectului Victor G. Stephănescu.



-Cladirea in care functioneaza Muzeul Taranului Roman.
Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești.




5. Zona Garii De Nord


-Cladirea Garii de Nord
Piatra de temelie a gării a fost pusă la 10 septembrie 1868 în prezența lui Carol I, pe un loc ales de domnitor.
Din 13 septembrie 1872, când s-a inaugurat această gară, s-a dat în exploatare circulația feroviară pe linia Roman–Galați–București–Pitești. Stația a fost denumită inițial Gara Târgoviștei (pentru că artera numită astăzi Calea Griviței se numea pe vremea aceea Calea Târgoviștei) urmând ca în 1888 să ia denumirea actuală. Chiar dacă la început această gară nu era concepută pentru a deveni principala gară a Bucureștiului, odată cu trecerea anilor aceasta a devenit principalul nod feroviar al Capitalei dar și al României.
Ea a fost construită între anii 1868-1872 fiind concepută în formă de U formată din două corpuri paralele legate la capătul dinspre ateliere de un alt corp în orientare perpendiculară, și de-a lungul timpului i s-au adus modificări.
Gara de Nord a început să devină neîncăpătoare încă din 1880, iar în 1928 gara avea șase linii pentru plecări și patru linii pentru sosiri. Dupa august 1944 s-au refăcut instalațiile de centralizare electrodinamică din gară, iar liniile și peroanele au fost prelungite pentru a se obține lungimi utile de 350 m. Perioada dintre 1950 și 1990 a cunoscut o creștere foarte mare a traficului feroviar, dar din anul 1990 numărul călătorilor a scăzut de câteva ori, proces care s-a manifestat în toată România.



-Cladirea in care functioneaza sediul CENAFER si Muzeul Cailor Ferate Romane
Ideea înființării unui muzeu al căilor ferate a apărut în 1924. Cu această ocazie, la inițiativa inspectorului general ing. Theodor Balș, au fost salvate de la dezmembrare mai multe locomotive și vagoane vechi, care staționau prin diferite depouri, între care locomotivele 43 „Călugăreni”, 103 „România” și 683 „Tighina”.
În 1937 s-a publicat în „Foaia Oficială a CFR” nr. 973 din 16 septembrie ordinul de înființare al muzeului. Inginerul V. Mișicu, alături de colaboratorii săi ing. H. Cușută și O. Vătășan au început o muncă de documentare în arhivele CFR, precum și ale Ministerului Comunicațiilor, ale Statului, ale Academiei Române. Totodată au făcut apel la actualii și foștii angajați CFR pentru donații. Colecția rezultată, împreună cu materialul rulant salvat anterior, a fost expusă într-o sală a complexului sportiv Giulești (lungă de 45 m, lată de 18 și înaltă de 9), exponate mai mari, care nu au mai încăput, fiind etalate pe liniile ferate din proximitate.
Astfel s-a format nucleul Muzeului Ceferiștilor, cu intenția ca pe viitor să fie mutat în gara Filaret, după dezafectarea acesteia.
Inaugurarea muzeului a avut loc cu ocazia „Ceferiadei” din 10 iunie 1939.
În primavara anului 1953 a fost înființat Muzeul Tehnic al Căilor Ferate, amenajat în actuala clădire din Calea Griviței 193 B, care se află în imediata apropiere a Gării de Nord din București.
În iulie 1968 muzeul a fost închis pentru reamenajare și a fost redeschis cu ocazia sărbătoririi centenarului liniei București Filaret-Giurgiu, în anul 1969.
În anii 80, din cauza lucrărilor pentru construirea stației de metrou „Gara de Nord 1”, a fost demolată mica hală ce adăpostea garnitura „Călugăreni”, iar exponatele au fost mutate în celelalte săli ale muzeului sau conservate în depou.
Astazi cladirea se afla intr-o stare de degradare, fiind necesara renovarea ei.




-Palatul CFR, azi sediul Ministerului Transporturilor si Infrastructurii.
Clădirea este ridicată după planurile arhitectului Duiliu Marcu, execuția ei începând în anul 1937. Din punct de vedere al tehnologie folosite, clădirea este primul edificiu civil de o asemenea dimensiune din România, edificat pe un schelet metalic sudat și înglobat în beton.


Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 11:38 am

6. Zona de nord


-O serie de case si vile vechi, construite inainte de 1945, cu valoare istorica si arhitecturala. Acestea sunt concentrate in anumite "parcelari", astfel:

-In cartierul Dorobanti: "Parcelarea Mornand" (de la inceputul secolului 20), "Parcelarea Filipescu", "Parcelarea Bonaparte-Mora"

-In cartierul Primaverii: "Parcelarea Monnet", "Parcelarea Dorobanti", "Parcelarea Dorobanti 2"

-In cartierul Aviatorilor (Kiseleff): "Parcelarea Clucerului", "Parcelarea Averescu", "Parcelarea Jianu", "Parcelarea Uruguay".

-"Parcelarea Domenii".
Cuprinsa intre Strada Constantin Sandu Aldea, Bdul. Ion Mihalache, Strada Aviator Maior Stefan Sanatescu si Bdul. Marasti.
A fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Are un grad de protecție maxim, iar Primăria Capitalei a cheltuit sume mari pentru protejarea zonei. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s-au vândut parcele și loturi de pământ angajaților din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.



-Cladirea in care functioneaza Muzeul de Arta Populara "Profesor Doctor Nicolae Minovici"
Casa, cunoscuta si ca "Vila Minovici" sau "Vila cu clopotei", a fost construită în 1905, conform planului arhitectului Cristofi Cerchez, iar din 1914 este deschisă vizitării. Din 1936 ea se află în proprietatea municipiului București.



-Fantana Miorita
Construcția a fost executată după planurile arhitectului Octav Doicescu, mozaicurile cu care este decorat monumentul sunt realizate de Milița Petrașcu. Aceste mozaicuri sunt o ilustrație a baladei Miorița, numele baladei fiind împrumutat și pentru numele monumentului. Fântâna Miorița a fost inaugurată cu prilejul expoziției Luna Bucureștilor 1936, care în acel an s-a desfășurat între Arcul de Triumf și pasajul de cale ferată de lângă Vila Mina Minovici



-Cladirea statiei CFR Bucuresti-Baneasa ("Gara Regala Baneasa")
Gara a fost construită de către Direcția Generală a CFR în 1936 cu scopul de a crea un cadru solemn pentru primirile regale. Ea funcționat ca gară regală până în anul 1947, momentul instalării Republicii.
După 1950, gara a fost utilizată drept gară de protocol pentru „trenul prezidențial” (de fapt vechiul Tren Regal) al șefilor de stat ai României și pentru primirea oficialităților străine. Noile autorități din România au folosit-o ca gară prezidențială, pentru deplasările liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, dar și pentru primirea altor delegații. Gara dispunea de un sistem de aer condiționat (poate de proveniență americană), considerat foarte performant pentru anii '50-'60. La primirea delegațiilor oficiale se acoperea peronul cu un imens covor persan. Șeful gării era cel care întocmea mersul trenului, atât pentru trenul special, cât și pentru locomotiva ante-mergător, care mergea, de obicei, cu 30 minute înaintea trenului special, din motive de securitate.
În 2007, gara a fost temporar închisă datorită lucrărilor în desfășurare la Culoarul IV Pan European (segmentul Arad-Constanța).
Actualmente, stația este folosită de CFR pentru traficul de călători numai ocazional, mai ales pe timpul verii, când opresc aici două perechi de trenuri sezoniere care circulă pe rutele Timișoara-Mangalia și Deva-Mangalia.
Începând din anul 2012, în semn de reînnodare a bunei tradiții dinainte de 1947, Gara Regală Băneasa, gară cu semnificație istorică, este folosită periodic de Familia Regală a României ca punct de plecare și de sosire pentru călătoriile-simbol efectuate de A.S.R. Principesa Margareta cu Trenul Regal.
În anul 2017, Gara Băneasa a constituit punctul de plecare a Trenului Regal care a transportat sicriul Majestății Sale Regelui Mihai I al României la Curtea de Argeș, în cadrul ceremoniei funerare.




-Arcul de Triumf
În București au mai fost ridicate și alte arcuri de triumf, cu existență temporară, în 1848, 1859, 1878, 1906 și 1918, dar după primul război mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent.
În 1922, în timpul mandatului primarului Bucureștiului Matei Gh. Corbescu (februarie 1922 - decembrie 1922), la București s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri. Deoarece Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Gh. Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat ca un nou Arc de Triumf, din lemn, până când se vor găsi bani de unul impunător. A fost criticat pentru inițiativa sa, iar George Enescu i-a scris atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic.

De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Lucrările decorative de la vechiul Arc de Triumf, realizate în 1922 de sculptorul Dumitru Mățăoanu, nu au mai fost folosite la refacerea definitivă a Arcului de Triumf.

Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este aceea a unui paralelipiped, având o temelie de 25 × 11,5m și o înălțime de 27m. Monumentul are o înălțime de 11m, o lățime de 9,5m și o boltă. Stâlpii, pe care se sprijină monumentul au scări interioare, care duc spre terasa acestuia. Arhitectul Victor G. Ștefănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.

După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripțiile de pe panourile laterale au rămas tot martelate.




-Palatul Kiseleff- "Vila de la Sosea"
Casa a fost ridicată de Alexandru Candiano-Popescu, ulterior aceasta fiind achiziționată cu tot cu teren de Constantin (Costică) Iarca, moșier, om politic liberal, deputat și fost primar al Buzăului.
Vila a fost cumpărată de regele Carol I în anul 1909 și a fost modificată de arhitectul Grigore Cerchez. Sub acest acoperiș au locuit: Carol al II-lea, soția sa - Elena, Mihai și, pentru scurt timp, prințesa Elisabeta.
În Palatul Kiseleff a avut loc la 8 iunie 1930 întâlnirea Regelui Mihai cu tatăl său, Carol, care se întorsese la 6 iunie 1930 din exil pentru a-i uzurpa tronul.
Clădirea a fost naționalizată în 1948 și a servit drept Centru cultural al Ambasadei Uniunii Sovietice.
După 1989, vila a fost timp de 17 ani sediul băncii ING, devenind din octombrie 2013 sediul băncii Eximbank.



-Vila situate pe Bdul. Ion Ionescu de la Brad
Este o reședință cu valoare istorică ce a fost construită pentru profesorul Nae Ionescu, căruia i-a aparținut până la moartea acestuia, în 1940; după această dată, a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu. Vila este descrisă frecvent în scrierile studențior lui Nae Ionescu, în memorii și jurnale - filozofi români ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, etc.
Istoria vilei se leagă și de alte personalități românești, cum ar fi Cella Delavrancea.
Astazi este sediul "Institutului pentru cercetare-dezvoltare in pomicultura".




Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 12:10 pm

7. In zona de sud si in jurul fostei gari Bucuresti-Filaret


-Cladirea fostei gari Bucuresti-Filaret, astazi autogara Filaret
 Gara Filaret a fost prima gară din București, deschisă la 19/31 octombrie 1869, cu ocazia inaugurării primei linii de cale ferată din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, calea ferată București–Giurgiu. Construcția, realizată precum un careu, este formată dintr-un parter și un etaj, marginile clădirii închizându-se spre șine pentru a forma o hală în care intrau cele 3 linii de cale ferată.
 Hala peronului este marcată printr-un fronton triunghiular peste linia acoperișului corpului principal. Acoperișul halei este ridicat pe o structură metalică, așezată pe zidurile paralele ale construcției, decorate cu arce. Accesul la peronul acoperit, sprijinit pe console metalice, se făcea prin fațada principală, prin intrări amplasate în capătul celor două pervazuri ale clădirii.
 După ce la 13/25 decembrie 1872 Gara București Nord a fost legată la rețeaua feroviară, gara Filaret și-a pierdut din însemnătate.
 În 1960 gara a fost dezafectată și a fost transformată în autobază, deși inițial s-a propus amenajarea unui muzeu feroviar.
 În prezent în clădirea gării funcționează autogara Filaret.



-Cladirea in care a functionat fosta Fabrica de chibrituri, infiintata in 1879.



-Cladirea in care functioneaza Tipografia Filaret



-Cladirea in care functioneaza Muzeul Tehnic National "Inginer Dimitrie Leonida"



-Fosta "Uzina de gaz si electricitate Filaret"
  Construita in 1871, intr-o cladire realizata dupa planurile arhitectul Alfred Otto.
  Intre ani 1972 - 1992, in aceasta cladire, a functionat una din Filialele Ministerului Energiei Electrice si anume Filiala Reparatii Electrice ,,Energo-Reparatii" unde se reconditionau de la cele mai mici motoare pompa pana la masinile de 330mw.vansata de
   Astazi cladirea se afla intr-o stare avansata de degradare, necesitand a fi renovata.



-Unele din halele industriale ale fostei "Fabrici de Maşini Erhard Wolff", infiintata in 1876.
   Dupa 1990- SC Hesper SA.




8. In alte zone


-Cladirea statiei CFR Bucuresti-Obor
  Inaugurata in 1905.
  Necesita a fi renovata.



-Palatul Ghica-Tei
  Este situat in cartierul Tei.
  Ridicat de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica în anul 1822, după planurile arhitectului catalan - român Xavier Villacrosse, pe locul vechii case părintești a banului Dumitrache Ghica.
 Este o construcție realizată în stilul neoclasic al arhitecturii italiene, având și câteva elemente ale Renașterii franceze, în conformitate cu tendința de occidentalizare a Principatelor Române de la începutul secolului al XIX-lea. Palatul este construit pe două niveluri, parter și etaj. Intrarea de la parter este încadrată de lei sculptați. Cornișa de deasupra intrării este decorată cu un altorelief care reprezintă două tunuri și două drapele. Sub aceasta se află timpanele împodobite cu șase nimfe înaripate ce întind cununi de laur, inspirate din figurile frizei de la cazarma Pavlovsk din Petrograd. În interior se păstrează decorația originară a câtorva saloane ale căror plafoane care reprezintă scene mitologice, personaje alegorice și motive vegetale, pictate de italianul Giacometti.
În anul 1978, palatul a fost restaurat de Sorin Ilfoveanu, Elena Roșca și Dan Broscăuțeanu.
Clădirea a servit ulterior ca prefectură a județului Ilfov sau ca sediu al Ministerului Sănătății. Alături de Palatul Ghica Tei se află Biserica Teiul Doamnei Ghica.
 Începând cu anii 70 și pana la revoluție, în Palatul Ghica a funcționat un restaurant.



-Moara lui Assan, situata in cartierul Obor
 
 Construcția Morii Assan a fost realizată în anul 1853, pe un teren cumpărat de Gheorghe (George) Assan de la Epitropia Ghica, proprietatea extinzându-se apoi prin achiziționarea de terenuri de la locuitorii din jur. Moara a fost ridicată într-o perioadă când în București nu exista nici măcar o singură fabrică de cărămida. Ca fapt divers, prima fabrică de cărămidă s-a înființat abia în anul 1855 de către serdarul Ioan Filipescu, undeva în zona Elefterie. Utilajele pentru moară au fost aduse de la Viena, de la firma „Siegel”, transportul acestora pe Dunăre și apoi pe distanța Giurgiu-București durând aproape o lună de zile. În anul 1865, George Assan se desparte de asociatul său și rămane singurul proprietar al fabricii. După moartea lui, în 1866, conducerea întreprinderii a rămas soției sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor doi fii, Basile și Gheorghe, care își făcusera studiile în străinatate. În 1894 a fost înființată de către aceștia o nouă secție de lacuri și culori, iar moara măcina la acea dată 7 vagoane de grâu în 24 de ore. În 1895 existau în București încă nouă mori cu aburi afară de moara Assan.

 Construcția propriu-zisă a fost realizată folosind constructori și meșteri nemți. La data respectivă, construcția unui cos al fabricii a fost oprită când atinsese înalțimea de 10 metri, fiind considerată prea mare. După plata unor compensații către primărie, coșul a fost ridicat până la înălțimea proiectată de 26 de metri. În registrele comerciale, Moara lui Assan era înregistrată ca ŤSocietatea Anonimă „Fabricile Assan”ť pentru industria și comerțul făinii, uleiurilor vegetale, lacurilor, culorilor și altor produse similare". De-a lungul timpului, moara cu abur de la Obor a fost botezată de locuitorii Bucureștiului sub diverse forme: Moara lui Assan, Moara cu valțuri, Moara de foc sau Vaporul lui Assan.

 În anul 1903 a fost sărbătorită o jumatate de secol de la înființare și cu acest prilej s-au mai adăugat câteva construcții, iar la clădirea principală în vârful turnului s-a pus un ceas mare, având dedesubt, în cifre de bronz, mari și vizibile de departe, anii 1853 - 1903. Ceasul lui Assan, care funcționa exact, a fost zeci de ani măsurătorul timpului pentru toți oamenii din cartierul Obor-Colentina. În 1903 se construiește un nou siloz de grâne, care a fost la acea dată cea mai înaltă clădire din București - 41 metri înalțime, 28 de silozuri (magazii) și două etaje sub ele având capacitatea de înmagazinare de 700 vagoane. Materialul folosit a fost lemnul (pentru conservarea grânelor) izolat într-un ambalaj de beton la fund și zidarie pe laturi (pereți din scânduri de la Sinaia și Azuga, puse pe lat și bătute în cuie - 50 de vagoane de scânduri și un vagon de cuie), iar acoperișul era de fier.

 După 1903, moara Assan a fost dotată cu energie electrică, având uzină proprie, iar în luna iunie 1930 a fost transformată în Societate Anonimă pe acțiuni sub denumirea „Fabricele Assan”, care cuprindeau patru industrii diferite: măcinarea cerealelor, uleiuri vegetale, lacuri și culori, săpunuri și chit. Înainte ca moara să fie transformată in societate anonimă, frații Assan aveau 33 de lucrători iar în ianuarie 1946, după război, fabrica avea 400 de funcționari și lucrători. Fabrica a fost permanent adusă la zi cu cele mai noi utilaje și tehnologii, frații Assan fiind interesați de tot ceea ce e mai nou și mai bun în domeniul industrial, făcând numeroase călătorii în toata lumea în acest scop.

 Moara de la Obor, modernizată constant de foștii proprietari, a fost naționalizată de comuniști în iunie 1948. În același an, odată cu confiscările ilegale ordonate de comuniști, este arestat și Basil (Vasile) Assan care la acea dată era unic acționar al Fabricilor Assan. Pe durata anchetei, după ce a fost torturat, Assan ar fi fost aruncat de la etajul 5 al Prefecturii Poliției Capitalei, familiei comunicându-i-se că s-a sinucis.

După 1950, în zona Morii Assan au funcționat mai multe întreprinderi, printre care Fabrica de pâine „Grâul” și Fabrica de ulei „13 Decembrie”. O parte din utilajele morii au ajuns pe post de exponate la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida sau în alte instituții.

În prezent, la Muzeul Tehnic din București poate fi văzut un cilindru din instalația morii cu aburi "Assan" din anul 1853, exponat care a fost achiziționat, la începutul secolului trecut, chiar de fondatorul muzeului, inginerul Dimitrie Leonida.

În iunie 1990, regimul politic de la acea vreme a emis un act normativ, apreciindu-se că terenul este proprietatea statului și o parte din acesta trebuie eliberat de unele construcții, conform "Planului de sistematizare a municipiului București", în baza unui decret din anii '80 . De fapt, terenul cu o suprafata de 4,7 hectare devenise interesant pentru afaceriștii apăruți peste noapte. O parte din unitățile de producție ale fabricii de ulei au fost mutate atunci. În anii '90, terenul și construcțiile din zona Morii lui Assan au devenit proprietatea SC „Graul” SA și „Solaris” SA. Dificultățile financiare cu care s-au confruntat unii dintre proprietarii scriptici ai terenului și construcțiilor au determinat intervenția lichidatorilor legali. În cursul anului 2005, într-un interval de timp foarte scurt, au dispărut sub lama buldozerelor mai multe clădiri din ansamblul de la adresa Halmeu nr. 25, fiind distruse și porțiuni ale imobilelor care trebuiau conservate și restaurate în virtutea calității de monument istoric. De menționat că pe această stradă există mai multe imobile trecute pe lista monumentelor istorice.

 Primele distrugeri ale ansamblului Moara lui Assan au fost semnalate autorităților începând cu anul 1995. Au fost scoase cercevelele ferestrelor, splendid lucrate în fier forjat, precum și alte elemente decorative din zinc și plumb de la acoperitoare și turnuri. Plăcile de identificare a monumentului au fost smulse de persoane neidentificate. Arhiva și mobilierul de valoare, rămas de la foștii proprietari ai fabricii au fost valorificate ilegal de persoane lipsite de scrupule. Utilajele fabricate la Viena înainte de anii 1900 au fost dezmembrate și vândute la fier vechi cu toate că erau piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii. În prima jumătate a anului 2005 au început demolari executate în mare grabă și fără autorizațiile necesare la unele corpuri de clădiri ale ansamblului, dar și distrugerile deliberate provocate unor stâlpi și pereți chiar ai morii propriu-zise transformând într-o ruină acest monument istoric.

Autoritatile locale, dar și alte instituții ale statului au sesizat ceea ce se petrece la Moara lui Assan, însă distrugerile au continuat sub diverse forme, folosindu-se metode „consacrate” (slăbirea pe durata nopții a structurii de rezistență), dar greu de dovedit ca infracțiuni. Gardul perimetral a fost complet distrus. Directia de Urbanism de la Primăria sectorului 2, în perimetrul căreia se află moara, nu a dat niciodată avize sau autorizații pentru demolare sau construcții de nici un fel la Moara lui Assan. În septembrie 2005, Primăria Municipiului București a sesizat Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 2 în vederea dispunerii începerii urmăririi penale împotriva celor care se faceau vinovați de desființarea ilegală a monumentului de valoare naționala Moara lui Assan. Sesizarea penală a fost făcută în conformitate cu prevederile Legii 50/1991 republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Deoarece este vorba de un monument istoric, competențele administrative în cazul ansamblului Morii lui Assan revin Ministerului Culturii și Cultelor, respectiv Primăriei Municipiului București.

Nici cavoul familiei Assan din Cimitirul Bellu nu a scăpat de distrugeri. În repetate rânduri acesta a fost vandalizat: literele aurite au fost scoase rând pe rând, ușile din bronz de la intrare au dispărut, iar în interiorul cavoului sunt depozitate câteva mormane de gunoaie. Din decorațiile interioare nu mai există decât urmele. Deși a murit în străinătate, familia lui George (Gheorghe) Assan (1821-1866), cel care a fondat Fabricile Assan, i-a trecut pe piatra funerară, conform dorinței testamentare a acestuia, următoarea inscripție: "Fondatorul primei mașini cu abur în industria română(1853)".

În noaptea 13-14 mai 2008 clădirea a fost afectată de un incendiu de proporții, care a fost stins după aproximativ trei ore.


În prima zi a anului 2012, acoperișul construcției a căzut și, odată cu el, unul dintre pereți (cu o suprafață de peste 200 m˛). Prăbușirea a fost cel mai probabil provocată de furturile de materiale produse de oameni ai străzii. Cum situl nu este supravegheat de paznici, de-a lungul timpului au fost desprinse piesele metalice din structura de rezistență a clădirii pentru a fi vândute ca fiare vechi.  

Organizațiile non-guvernamentale și asociațiile internautice pentru memoria culturală a Bucureștiului caută o soluție pentru oprirea degradării și, eventual, îmbunătățirea situației în care se află monumentul. Mai multe voci din aceste organizații au semnalat că un cadru legal pentru începerea demersurilor există, printre responsabili numărându-se deținătorii monumentului, Primăria Capitalei și Ministerul Culturii.
Incendiul din 7 iunie 2012[modificare | modificare sursă]

Clădirea a fost afectată de încă un incendiu pe 7 iunie 2012. Incendiul a izbucnit la nivelul acoperișului unui turn al fostei fabrici de ulei din complex. Clădirea, înaltă de circa 30 de metri, este părăsită de mai mulți ani.

În data de 08 februarie 2013, un perete al acestei clădiri s-a prăbușit din cauza furturilor de fier vechi din structura de rezistență.





-Conacul Cantacuzino- Curtile Dudesti-Cioplea
   Situat in cartierul Titan-Balta Alba
   Construit in secolele 18- 19.
Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 12:29 pm

9. In zona "centrului vechi", cuprins intre Calea Victoriei, Splaiul Independentei, Strada Halelor, Bdul. I. C. Bratianu, Piata Universitatii, Bdul. Regina Elisabeta.


Aceasta zona este strabatuta de vechi si renumite artere comerciale- strazile Doamnei, Lipscani, Franceza, Stavropoleos.

In aceasta zona se afla:


-Palatul Bancii Nationale a Romaniei

-Restaurantul Carul cu bere

-Palatul Sutu

-Palatul Bancii Marmorosch-Blank

-Palatul Postelor- astazi Muzeul National de Istorie a Romaniei

-Asezamintele Nifon



-Palatul fostei societati de asigurari "Generala"
Construit in 1906.


-Palatul Camerei de Comert si Industrie- "Palatul Bursei".
Este o cladire construită între anii 1906-1912, după planurile arhitectului Ștefan Burcuș.
Începând cu anul 1955 a devenit sediul Bibliotecii Centrale de Stat Biblioteca Națională a României.
În 2008 clădirea a fost retrocedată proprietarului de drept, Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București.

Cel care a adus în discuție pentru prima data problema necesității construirii unui sediu pentru Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București într-o zona centrală a fost regele Carol I în 1904, la sugestia lui George G. Assan. Arhitectul ales prin concurs a fost Ștefan Burcuș, iar structura de rezistență a fost proiectată de inginerul Gogu Constantinescu, cărămizile putând suporta o sarcină de 150 kg/cm2 iar planșeele urmând a fi realizate din beton armat. Stilul este cel neoclasic francez, cu pilaștri și coloane în stil corintic. Arhitectului Ștefan Burcuș i se datorează, de asemenea, Palatul Artelor, construit de ing. E. Grant, Pavilionul Regal, Palatul administrativ din Craiova (actuala Prefectură) și Catedrala episcopală din Galați, proiectată în colaborare cu arh. Petre Antonescu.

În conformitate cu legea 863/25.02.1906 (adoptată la 25 februarie 1906) clădirea a fost construită pe un teren de la intersecția străzilor Doamnei și Vestei (actuala stradă Ion Ghica) rămas viran în urma dărâmării fostei clădiri a clucerului Bărcănescu, unde odinioară fusese Senatul României. Terenul a fost dăruit la 3 martie 1906 de ministrul industriei, Ioan Lahovary, cu condiția ca lucrările sa fie începute în cel mult trei ani și construcția să fie finalizată în cel mult șapte ani.

Ceremonia așezării pietrei de temelie a avut loc la 11 mai 1908, în prezența reprezentanților Casei Regale.




-Situl arheologic "Curtea Veche"
Este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.
Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat - Palatul Voievodal, o biserică - Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.
Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân. , undeva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea. După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De-a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Râului Dâmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice. Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Târgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s-a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de-a lungul timpului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tânăr și până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dâmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerându-le meșteri în zidirea cetăților. Într-un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ex castro fluvi Domboviche. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pământ, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s-au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dâmboviței. Nu sunt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Românești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,’’cetatea de scaun Dâmbovița’’. După un asediu care a durat câteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobândit Cetatea Dâmboviței punând mâna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița. Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutându-l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și-a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerându-le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar câteva săptămâni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcând din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tânăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștiilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate. Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s-au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar câteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s-au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de castro Bokorestch.

Sursele principale în aflarea câtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sunt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de râu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de-a lungul istoriei mulți din domnii Țării Românești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Târgoviște semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.




-Biserica Curtea Veche

Este cea mai veche biserică din București, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, între anii 1545-1554. Edificiul amplasat în centrul vechi al Bucureștiului, Lipscani, fosta Curte Veche, a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Țării Românești. Biserica poartă hramurile Buna Vestire și Sfântul Anton.

Edificiul de plan treflat de tip sârbesc a fost influențat de biserica mănăstirii Cozia. Pronaosul are formă aproape pătrată, cu ferestre mari pe fațadele de N și S, fiind acoperit cu o boltă cilindrică. Naosul susține prin arce turla așezată pe un tambur circular în interior și cu 12 laturi în exterior. Turla e boltită cu o calotă sferică. Trecerea dintre pronaos și naos se face pe sub un arc dublu. Altarul are două absidiole care îl flanchează, proscomidia și diaconiconul. Biserica nu mai are pridvor.

La construcția bisericii a fost folosit contrafortul cu rol constructiv pentru prima dată în Țara Românească, de influență moldovenească. Fațada este realizată din cărămidă aparentă în câte 3 rânduri orizontale și două cărămizi așezate vertical pe benzile tencuite. La partea superioară, sub cornișă un rând de ocnițe din cărămidă aparentă. Cornișa este din cărămizi în formă de dinți de fierăstrău. Soclul este din cărămizi cu profil concav așezate pe muchie. Ancadramentul intrării datează din 1715.

În cadrul ansamblului bisericii este inclusă și casa parohială.




Unele cladiri din "centrul vechi" au fost renovate, dar multe din ele se afla intr-o stare de degradare avansata, necesitand a fi renovate.

Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 1:11 pm

10. Ce a mai ramas din cartierul "Antim", in mare parte demolat in anii 80

Cuprinde doua zone:

-Cea delimitata de Splaiul Independentei, Piata Unirii, Bdul. Unirii, Bdul. Libertatii, zona strabatuta de Bdul. Natiunile Unite.
Aici se afla:

-Palatul de Justitie
A fost construit între anii 1890–1895 după planurile arhitecților Albert Ballu (același arhitect care a conceput Palatul de Justiție din Charleroi, Belgia) și Ion Mincu, care a condus și lucrările de construcție și a desenat și schițele decorațiunilor interioare, respectiv plafoane, pardoseli, balustrade, scări, mobilier.
Piatra de temelie a clădirii a fost pusă de regele Carol I al României personal, pe 7 octombrie 1890. Martorii evenimentului relatează că ceremonia s-a desfășurat după tipicul vremii: Regele a semnat actul de fundație pe pergament, l-a pecetluit cu pecetea regală, după care regele, care purta un șorț alb, cu ciucuri de aur, a depus pergamentul în fundație și a pus prima cărămidă.
Clădirea a fost ridicată pe locul unde, pe vremea Regulamentului Organic, funcționa Curtea judecătorească, înălțată pe moșiile boierilor Crețulești și Golești, pe malul drept al Dâmboviței, mai precis pe terenul situat în grădina “Palatului cel mic” al Brâncoveanului.
Execuția lucrărilor a fost asigurată de firma inginerului Nicolae Cuțarida. În interiorul palatului există o Sală a pașilor pierduți, întocmai ca în Palatul Universității din Iași. Impunătoarea „Sală a pașilor pierduți" numită și „Sala orologiului", ocupă un sfert din cei aproape 13.000 de metri pătrați, cât reprezintă suprafața clădirii la sol. Denumirea de „Sala orologiului” provine de faptul că în acest spațiu era montat un orologiu menit să măsoare „cursul proceselor”.
Exteriorul clădirii are influențe urbane, iar corpul central este construit într-un stil al Renașterii franceze. Partea centrală a fațadei este puțin decroșată și marcată de șase pilaștri puternici. Sub bolțile construcției, deasupra intrării principale, sunt amplasate șase statui alegorice, care semnifică (de la stânga la dreapta): Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, sculptate de Carol Storck, Frederic Storck, Wladimir Hegel și George Vasilescu.
Alte două statui, care flanchează ceasul de pe acoperiș, semnifică Forța și Prudența.
Clădirea Palatului de Justiție are demisol, parter, parțial mezanin și etaj, cu o înălțime variabilă de cca 20 m peste nivelul terenului, acoperă o arie construită de aproximativ 8500 m˛ și o suprafață desfășurată de aproximativ 27700 m˛, având în plan forma unui patrulater neregulat, cu dimensiuni generale de 140 x 90 m.
Inaugurarea Palatului, care a avut loc la data de 4 octombrie 1895, a fost marcată și ea de întocmirea unui document oficial, pe pergament, prin care Majestatea Sa lăsa „corpurilor judecătorești din Capitală" acest palat „ca să le fie lor adăpost întru îndeplinirea misiunii lor și urmașilor dovadă ce au păstrat acestei înalte instituțiuni a țării". Pergamentul a fost întocmit în 3 exemplare, primul fiind zidit în Palat, cel de-al doilea fiind depus la Arhivele Statului, iar cel de-al treilea fiind păstrat de Ministerul Justiției. Cu ocazia inaugurării palatului de Justiție a fost emisă Medalia inaugurării Palatului de Justiție din București, sculptată de Louis Stelmans. Medalia, în două variante, una din bronz patinat și alta din alamă argintată, ambele cu diametrul de 6 cm, prezintă pe avers bustul spre stânga al regelui Carol I și legenda, în exergă: „CAROL I REGE AL ROMÂNIEI. Pe revers este modelată personificarea Justiției, un personaj feminin, așezat pe un tron, cu spadă în mâna dreaptă (simbol al păzirii legilor) și un volum deschis pe care este gravată o făclie și pe care se citește legenda: „NIHIL SINE DEO”, iar sub volum, o carte cu inscripția: „LEX”. Circular, în partea superioară, apare legenda: „INAUGURAREA PALATULUI DE JUSTIȚIE DIN BUCUREȘTI”, iar drept, în partea de jos: “XV OCT. MDCCCXCV”.
Între anii 1936 – 1940, când în București au fost întreprinse ample lucrări de modernizare, precum și amenajarea salbei de lacuri pe râul Colentina, s-a procedat și la acoperirea râului Dâmbovița cu un planșeu de beton în zona Palatului de Justiție, de la Piața Senatului (în prezent Piața Națiunile Unite) până la Piața Națiunii (în prezent Piața Unirii) inclusiv, Splaiul Independenței devenind un bulevard în toată regula. Acest planșeu a fost înlăturat cu ocazia lucrării de "Amenajarea Râului Dâmbovița în Municipiul București", aprobată prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 242/1987.
Datorită creșterii aparatului judiciar, în 1946 clădirea a suferit mai multe modificări interioare, în special compartimentări. Apoi, în perioada 1954-1956 au fost efectuate reparații capitale, deoarece exista intenția de a transforma clădirea într-un Palat al Culturii.
Mișcările seismice repetate, dar și terenul fragil pe care a fost construită clădirea, au necesitat încă de la început consolidări repetate. Îndeosebi cutremurul din 1977 a produs multe degradări clădirii. După acest cutremur, în perioada 1979 - 1981, au fost executate lucrări parțiale de consolidare, de slabă calitate, mai ales în „Sala pașilor pierduți". Cutremurul din 1986 a sporit degradarea clădirii, în special structura de rezistență. Deoarece nu existau fonduri pentru reparații, s-a luat doar decizia interzicerii accesului publicului în „Sala pașilor pierduți". Datorită stării precare în care se afla, în 1988 Palatul a fost golit de activitatea de Justiție. La acea vreme se dorea un Palat al Justiției la Văcărești, scop în care deja fusese demolată Mănăstirea Văcărești în urma "indicațiilor" lui Nicolae Ceaușescu, care vizitase mănăstirea la 2 decembrie 1984, și s-au început lucrările de fundație pentru noul Palat al Justiției. După 1989, arhitectul lui Ceaușescu, Camil Rogulski, a dezvăluit că, pentru anul 1990, era programată demolarea Palatului Justiției, întrucât era considerat a fi prea șubred și nesigur.
Palatul a rămas neutilizat până în 1999, când a fost luată decizia consolidării și restaurării acestuia. Pentru a se strânge o parte din banii necesari lucrărilor, prin Ordonanța nr. 80 din 30 august 1999 a fost constituit la Ministerul Justiției Fondul pentru executarea lucrărilor de consolidare la Palatul de Justiție din București, care se alimenta prin virarea unei cote de maximum 30% din veniturile realizate din taxele judiciare de timbre.
În iulie 2003, în perioada Guvernului Adrian Năstase au început lucrările de restaurare și consolidare ale Palatului de Justiției, care au durat trei ani și au fost realizate de arhitecți români și francezi. Cu prilejul începerii lucrărilor de consolidare și restaurare, la 19 iulie 2003 s-a organizat o ceremonie de așezare a unei noi pietre la temelia Palatului de Justiție din București. Renovarea și consolidarea Palatului de Justiție din București a fost realizată de firma Bouygues.
Urmare expertizelor efectuate, Bouygues a fost obligat sa demoleze 34.000 m˛ de planșeu pentru a-l reface din beton armat. De asemenea, pereții celor 7 curți interioare au fost placați cu diafragme din beton armat. Pentru curățarea lemnului și a fațadelor și pentru a reda clădirii întreaga sa strălucire, a fost utilizată tehnica denumită "gommage", care constă în proiectarea sub presiune a unor particule granulate asupra suprafețelor de curățat. Cu această ocazie, pentru renovarea celor 14 săli de judecată (din care 7 amplasate la parter, iar celelalte 7 amplasate la etaj), s-a folosit lemn de stejar pentru în pardoseli, lambriuri, uși, mobilier.
După finalizarea lucrărilor, în toamna anului 2006 în Palatul de Justiție au revenit următoarele instituții: Curtea de Apel București, Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.
În baza unor discuții între organizațiile profesionale și magistrați, unele săli ale Palatului de Justiție au primit numele unor personalități din aria Dreptului. Astfel, sala Judecătoriei Sectorului 5 poartă numele lui Andrei Rădulescu (fost președinte al Academiei Române, profesor de Drept), iar secția penală are trei săli ce poartă numele: Vintilă Dongoroz (unul dintre marii penaliști ai României), Ioan Tanoviceanu (cel care a pus bazele procedurii penale din țară) și Vasile Papadopol (fost judecător la Curtea de Apel București).


-Manastirea "Mihai Voda"
Este una din cele mai vechi construcții din București păstrate până astăzi, ctitorie a lui Mihai Viteazul. Zidită în anul 1594 și așezată în centrul unei incinte înconjurate cu ziduri, sub forma unei cetăți, complexul mănăstirii a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului, îndeplinind variate funcții, cum ar fi: reședință domnească, spital militar, școală de medicină, Arhivele Statului. Mănăstirea a fost și un important sit arheologic; în incinta complexului mănăstirii, în centrul curții, se găsea un sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 3.000 de ani compus dintr-o vatră, numeroase vase precum și alte vestigii.
Din complexul Mănăstirii Mihai Vodă a făcut parte și Biserica Albă - Postăvari (ca metoc al mănăstirii), care a fost construită în 1564, reconstruită în 1856-1857 și apoi demolată în 1984. În prezent, din întreg ansamblul mănăstirii s-au mai păstrat doar biserica și o clopotniță. Acestea se află amplasate pe Strada Sapienței nr. 35 din sectorul 5 al municipiului București, în spatele unor blocuri construite în timpul regimului comunist, din apropierea Splaiului Independenței și a parcului Izvor.
În 1813 Mănăstirea Mihai-Vodă „era printre mănăstirile mari ale țării”.

În ianuarie 1985 biserica a fost propusă pentru demolare și la scurt timp propunerea a fost pusă în practică. Anexele mănăstirii precum și zidul au fost dărâmate și nu mult a mai trebuit ca întregul complex să fie demolat.

Datorită protestelor și memoriilor trimise de unii intelectuali ai vremii (printre care Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer) către mai multe instituții (Patriarhie, Consiliul pentru Cultură din Comitetul Central etc.), Biserica Mănăstirii Mihai Vodă și turnul clopotniței au putut fi salvate. Se spune ca cel care l-a convins pe Nicolae Ceausescu sa nu darame aceasta biserica a fost Adrian Paunescu.

Pentru a face loc simbolului comunismului din România, Casa Poporului, dar și pentru a-i mulțumi pe protestatari, persoanele de decizie ale regimului au ajuns la un compromis și anume mutarea bisericii de pe dealul pe care a fost ctitorită de Mihai Viteazul. Translatarea în pantă a bisericii, pe o distanță de 289 m și coborâtă pe verticală cu 6,2 m, a avut loc în anul 1985. Operațiune în sine de translatare a edificiului, de pe Dealul Mihai Vodă, fosta stradă a Arhivelor nr.2 și până în locul în care se află și astăzi, Strada Sapienței nr.4, în apropierea malului Dâmboviței, a fost considerată la vremea respectivă o performanță deosebită.



-Cea delimitate de Strada Mitropolit Antim Ivireanu, Bdul. Libertatii, Strada George Georgescu
Aici se afla Complexul Manastiresc Antim.
Ansamblul manastiresc este un complex reprezentativ pentru epoca brancoveneasca.
Complexul este compus din Biserica, Turnul clopotnitei, Casa egumenneasca, Paraclisul, Chiliile, Cuhnia si Palatul Sinodal.
Planul rectangular al incintei este perfect simetric fata de axul bisericii, fiind alteratin timpul demolarilor din Epoca de aur, prin insertia Palatului.
Palatul Sinodal a fost salvat 1985 prin translare cu circa 20 m, dupa planurile ing. E. Iordachescu.



11. Ce a mai ramas din cartierul "Uranus", demolat in mare parte in anii 80.
Cuprins intre Calea 13 Septembrie, Strada Uranus, Strada Gheorghieni, Soseaua Tudor Vladimirescu.
Aici exista numeroase case si vile vechi, de mare valoare istorica si arhitecturala.



12. In perimetrul cuprins intre strada Gheorghieni, Strada Uranus, Calea Rahovei, Soseaua Tudor Vladimirescu a existat "Vama Antrepozite Bucuresti", proiectată de către arhitectul Giulio Magni începută în 1894.Complexul cuprindea Bursa Mărfurilor o clădire administrativă,4 depozite şi unul dintre primele turnuri de apă din România.Tot în această zonă se aflau diverse fabrici de dimensiuni mici majoritatea dispărând ulterior în momentul de faţă este iniţiat un proiect excelent de refuncţionalizare denumit E-Uranus.



13. Intre Calea Rahovei si Bdul. George Cosbuc a existat fosta fabrica de bere Bragadiru (unele din halele ei erau cladiri monumente istorice) si "Palatul Bragadiru".
Istoricul imobilului Colosseum și al construcțiilor care l-au precedat în aceste locuri începe la mijlocul anilor 1800. Întregul domeniu purta numele Bragadiru, și a fost fondat de omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru.
Născut în anul 1842, Dumitru Marinescu și-a început ucenicia la o vârstă fragedă în cofetăria și rachieria negustorului Iancu Ștefănescu. Deosebit de harnic, cinstit și inteligent, Dumitru Marinescu a fost luat în tovărășie, iar în 1866 Iancu Ștefănescu îi și lasă negoțul său.
Lărgindu-și comerțul, în anii următori a luat în arendă mai multe fabrici de spirt. În 1877, în timpul Războiului de Independență, Dumitru Marinescu vinde soldaților rachiu și spitalelor spirt pentru răniți. Cu capitalul astfel strâns, Dumitru Marinescu înființează prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru, lângă București, care functionează încă și se face cunoscut sub numele de Dumitru Marinescu Bragadiru.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de sud a României producția de bere era slab dezvoltată, dar concentrată în București. Dumitru Marinescu Bragadiru a început să achizitioneze teren în jurul centrului Bucureștiului, în apropiere de Piața Principesa Maria (astăzi Piața George Coșbuc) și a înființat fabrica sa de bere pe data de 9 aprilie 1895.
În anul 1909, Fabrica de Bere a fost inființată ca o societate pe acțiuni. Familia Bragadiru a devenit astfel una dintre primele promotoare ale industriei ușoare in România. În același an, Dumitru Marinescu Bragadiru stabilește reședința familiei în imediata apropiere a fabricii.
Hărțile din 1911 ale Bucureștiului, identificând orașul și construcțiile sale, prezintă Fabrica de Bere pe o suprafață de peste 6.2 hectare de teren care se întindea de la Filaret până la grădina Băicoianu.
Clădirea apare pentru prima dată reprezentată pe planul geografic realizat de Institutul Geografic al Armatei în anii 1895-1899 și 1911. Construcția “Colosului”, așa cum era cunoscută clădirea la începuturile sale, a fost realizată după planurile concepute de arhitectul austriac Anton Shuckerl în anul 1894 pe amplasamentul particular de la intersectia Podului Kalitzei (Calitei sau Podul Calicilor, actuală Calea Rahovei) și marcajul dat de cornisa de sud-est a Dâmbovitei, prezenta semnificativa pentru relieful orașului de la acea dată.
Dumitru Marinescu Bragadiru a conceput Colosul, ca un loc de recreere, respectând astfel o tradiție a fabricilor de bere de a avea și un local în vecinătate așa cum era Grădina de vară “Eliseul Luther” sau braseria, restaurantul și sala de spectacole și bal Colosseul Oppler, dispărut în totatalitate astăzi. Un exemplu al Bucureștiului de altădată, clădirea a devenit ulterior Palatul Bragadiru, radiindu-și frumusețea și farmecul istoric. Concepția arhitecturală eclectică cu un repertoriu decorativ bogat folosit armonic la compoziția fatadei și decorarea interioarelor, reflecta intru-totul frumusețea anilor 1900.
Compusă dintr-o spectaculoasă sală de bal care poate funcționa și ca sală de teatru sau de concerte, o bibliotecă, o popicarie, numeroase camere, magazine și birouri ce funcționau la parter, clădirea era o structură impresionantă ce imbina stilurile celor mai renumite clădiri ale timpului: Camera de Comerț, Poșta Română, Casa de Economii și Consemnatiuni (CEC-ul) și clădirea Curții Supreme de Justiție, toate construite în aceeași perioadă.
La 11 Iunie 1948 regimul comunist a naționalizat intreaga industrie româneasca. Fabrica de Bere a fost redenumita Fabrica de Bere Rahova după numele cartierului în care se afla. Prima grijă a regimului a fost spargerea cu lovituri de ciocan a numelui Dumitru Marinescu Bragadiru de pe frontonul fabricii de bere. Imobilul Colosseum a fost, redenumit Casa de Cultură Lenin.
În anul 2003 descendenții lui DMB au revendicat imobilul Colosseum conform Legii speciale 10/2001 și l-au redobândit conform titlului emis de Primaria Municipiului București.
Palatul are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren aferent de 12.000 de metri pătrați și este declarat monument istoric de către Ministerul Culturii și Cultelor.



14. Zona "Dealul Mitropoliei", resedinta Bisericii Ortodoxe Romane si a Patriarhiei Romaniei.
Cuprinde cateva cladiri monument istoric:

-"Palatul Patriarhiei"
Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaților sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoliei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului și viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept președintele boierilor, singurii cetățeni cu drept de vot, reuniți în adunarea deputaților. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este și rezultatul faptului că prin tradiție Mitropolitul nu putea să-și părăsească locuința. Prin urmare obiceiul de a organiza adunarea deputaților la mitropolie devine o acțiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcție care să permită reuniunile oficiale ale legislativului.
În anul 1881 are loc repararea și reamenajarea vechii construcții a Adunării Deputaților, obținute din transformarea chiliilor și este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaților Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spațios și avea două rânduri de loji și o galerie. Deputații își desfășurau ședințele în sala de ședințe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din față a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banca miniștrilor. Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de ședință, în urma acordului obținut de la unul din funcționarii instituției. Cetățenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, iar cetățenii străini aveau nevoie de semnătura ambasadei țării lor.
În locul fostului palat al Adunării Deputaților, în anul 1907 a fost construit, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, noul palat al Camerei Deputaților, construcție păstrată până în present.
În perioada socialistă edificiul a funcționat ca sediu al Marii Adunări Naționale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 a redevenit sediul Camerei Deputaților.
În anul 1996 palatul a intrat în posesia Patriarhiei Române. Hotărârea privind transmiterea imobilului în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române a fost adoptată de guvernul Văcăroiu în data de 8 octombrie 1996, cu mai puțin de o lună înaintea alegerilor legislative din 1996. Hotărârea respectivă a intrat în vigoare prin publicarea ei în Monitorul Oficial din 28 octombrie 1996, cu șase zile înaintea alegerilor.
După adoptarea legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, a devenit posibilă trecerea unor imobile din domeniul public în domeniul privat al statului și înstrăinarea lor. În ședința guvernului Boc din 6 decembrie 2010 a fost adoptată hotărârea de guvern nr. 1229/2010, prin care o serie de imobile trecute de-a lungul timpului în administrarea Bisericii Ortodoxe Române au fost transmise de data aceasta în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. Pe lângă foste sedii de bănci și alte imobile din Alba Iulia, Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe, la punctul 5 al hotărârii de guvern a fost trecut fostul sediu al Camerei Deputaților, imobil în suprafață de 17.690 mp.
Transferul de proprietate, cu titlu gratuit, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, precum și renovarea necorespunzătoare a imobilului de către noul proprietar, au fost criticate de Asociația Bucureștii Vechi și Noi.
Fațada construcției realizată în stil neo-clasic, cu o lungime de 80 m, are un parter impozant și este dominată de centrul acesteia, corpul intrării, decroșat având un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii, asemănătoare cu cea a Ateneului, aflată deasupra sălii de ședință, este prevăzută cu un lanternou, formând axa de compoziție a construcției. Fațada principală a edificiului are de o parte și de alta două volume de colț, subordonate din punct de vedere arhitectural corpului central. Fațada laterală, partea de nord-est, este simetrică, iar arhitectura ordonată îi conferă un statut impunător. Fațada este ornată cu pilaștrii pe două nivele, iar corpurile de colț sunt decorate și dominante. Privind dinspre strada Națiunile Unite, pot fi observate cele patru nivele ale edificiului. Primul nivel are forma unui subasament masiv și este construit din piatră, al doilea nivel este puternic bosat, peste acesta fiind construit nivelul în care se intră prin fațada principală, dinspre biserica patriarhală



-"Resedinta Patriarhala"
Edificiul de astăzi este construit pe locul în care Constantin Șerban Cârnul a construit o locuință pentru starețul mănăstirii. În 1688 Radu Leon numește mănăstirea mitropolie a țării, iar vechea locuință a sterețului este refăcută și i se aduc diverse adăugiri. Între 1932-1935 arhitectul Gheorghe Simotta adaugă un corp palatului, astăzi corpul principal al palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului și alte câteva încăperi.



-Catedrala patriarhala "Sfintii Imparati Constantin si Elena"
Ctitorită de voievodul Constantin Șerban și soția acestuia, Bălașa, între anii 1654-1658. Biserica, purtând hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, a fost sfințită de Mihnea al III-lea în anul 1658, iar la scurt timp a fost transformată în Mitropolie.
După primul război mondial Mitropolia a fost transformată în Patriarhie (în 1925).
Biserica a fost restaurată de mai multe ori, în 1792-1799, 1834-1839, 1850, 1886, 1932-1935, motiv pentru care în prezent construcția nu mai păstrează forma originală, de-a lungul timpului aducându-i-se diverse completări și ajustări. Biserica adăpostește moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov (Sf. Dimitrie cel Nou), așezate într-o raclă de argint, aduse din Bulgaria la data de 13 iulie 1774.







Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 2:37 pm

15. "Cartierul Coltei", cuprins intre Bdul. Hristo Botev, Calea Mosilor, Strada Cavafii Vechi- Strada Lipscani, Bdul. I. C. Bratianu, Piata Universitatii, Bdul. Carol intai.
In aceasta zona se afla: Spitalul Coltea, Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul fostei societati "Astra Romana" (construit in 1924, dupa planurile arhitectului Paul Smarandescu) si Biserica Sfantul Gheorghe Nou.


16. "Cartierul Baratiei"
Cuprins intre: Bdul. Corneliu Coposu, Strada Sfanta Vineri, Calea Mosilor, Strada Lipscani, Bdul. I. C. Bratianu.



17. "Cartierul Hala Traian"
Cuprins intre: Bdul. Mircea Voda, Strada Matei Basarab, Strada Popa Nan, Calea Calarasilor.
Este strabatut de Strada Profesor Vasile Lucaciu si Strada Traian.
Arhitectura este specifica perioadei 1900-1940.



18. Cartierul Cotroceni
Este cuprins intre: Splaiul Independentei, rampa pasajului Basarab, Soseaua Grozavesti, Bdul. Geniului, Soseaua Panduri, Calea 13 Septembrie, Strada Izvor, Bdul. Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Este strabatut de: Bdul. Eroilor Sanitari, Strada Profesor Doctor Gheorghe Marinescu, Soseaua Cotroceni, Strada Dimitrie Brandza, Bdul. Eroilor, Strada Profesor Doctor Francisc Iosif Rainer, Strada Doctor Dumitru Bagdasar, Strada Sfantul Elefterie, Strada Doctor Carol Davila, Strada Doctor Joseph Lister.
In acest cartier se afla: Palatul Cotroceni, Gradina Botanica si CET Grozavesti, Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davila, Spitalul Universitar de Urgenta, Universitatea Nationala de Aparare Carol intai, "Arenele BNR", stadionul fostei echipe de fotbal "Progresul Bucuresti", actualul sediu al MAPn.
Cartierul Cotroceni este renumit prin casele si vilele vechi care exista aici, multe din ele monumente istorice si de arhitectura.



Acestea ar fi in general cladirile si zonele cu cladiri vechi din Bucuresti, cu valoare istorica si arhitecturala. Toate aceste cladiri ar trebui renovate si valorificate dpdv turistic, iar in aceste zone sa nu se dea autorizatii de constructii pentru cladiri noi.


Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 2:54 pm

Din pacate, in anii 80, cu ocazia constructiei "noului centru civic", al "Casei Poporului" , Bdul. "Victoria Socialismului" (astazi Bdul. Unirii) si al altor obiective din aceea zona, o parte insemnata din centrul istoric al Bucurestiului a fost distrusa, printer cladirile demolate numarandu-se si unele care erau monumente istorice si de arhitectura.

Dintre acestea se pot aminti:


-Manastirea Sfanta Vineri
La începutul secolului al XVIII-lea, în incinta mânăstirii s-a făcut un azil pentru bătrâni și alienați. Un punct de atracție era incoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Paraschiva.
În 1987, Biserica Sfânta Vineri - Hereasca, cu hramul „Cuvioasa Parascheva" (datând din 1645) a fost demolată. Prin grija preotului paroh, Gheorghe Bogdan, cea mai mare parte din bunurile sacre ale bisericii au fost salvate, fiind duse în custodie la Mănăstirea Cernica și muzeul Herești.
Pe locul bisericii a fost construit un bloc.


-Spitalul Brancovenesc
A fost ridicat în București între 28 august 1835 - 14 octombrie 1838, de Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și soția banului Grigore Basarab Brâncoveanu, și a funcționat din veniturile de la moșiile donate de ctitoră. Spitalul a fost gândit de ea pentru oamenii săraci, dar în același timp s-a constituit și ca școală medicală. La inaugurare, spitalul avea 60 de paturi.
Grigore Brâncoveanu, marele ban al Țării Românești, a lăsat prin testament pe soția sa, Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, moștenitoare a tuturor averilor sale, să construiască un spital, spre mângâierea celor în lipsă și în nevoi, spre pururea și veșnica pomenire a Sa. Spre a îndeplini acest act de voință, Safta Brâncoveanu a lăsat, la rândul ei, prin testament mai multe moșii și imobile pentru înființarea și întreținerea unui spital Brâncovenesc. Prin acest testament, Safta Brâncoveanu hotăra ca după ridicarea spitalului, „să-l înzestreze cu averi producătoare de venituri pentru buna funcționare și întreținere a acestui spital.” Astfel, prin acest testament, a lăsat moșiile: Dăbuleni, din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare (Sârbesc și Rumânesc) din județul Dolj și dealurile cu viile Cernăteștilor din județul Săcuieni. Aceste moșii, împreună cu pogoanele, dealurile, viile, bălțile, acareturile, gârlile (râuri și pârâuri) și veniturile din prețurile arenzilor. De asemenea, a mai lăsat unele case și prăvălii din București, cu chiriile cestora, ca după veniturile și arenzile luate de pe moșii să întrețină cheltuielile spitalului, pentru șaizeci de bolnavi, iar numărul acestor bolnavi să sporească sau să scadă în funcție de valoarea veniturilor anuale obținute.
În urma unui incendiu, spitalul a fost grav afectat, și a fost reconstruit între 1880 și 1890 prin soluții arhitectonice moderne, în formă de "U", cu biserica rezidită în interior. Noul spital avea 240 de paturi, iar medicii îngrijeau bolnavii la cele mai ridicate standarde medicale.[3] A fost refăcută și cupola, sub care se deschidea o sală imensă, decorată cu busturi, din care se urca pe o uriașă scară de marmură, din care se ieșea în mai multe cabinete și saloane. În prim plan se remarcau busturile din marmură ale lui Grigore Basarab și al Saftei Brâncoveanu.
În 1904, planșeele din lemn au fost schimbate cu planșee de beton armat, o premieră în România, și au fost adăugate corpuri noi de clădire.
După reforma agrară din 1921, când au fost expropriate și moșiile familiei Brâncoveanu, spitalul, rămas fără sursele sale de venituri, a intrat în mari dificultăți financiare. Regele Carol al II-lea a acordat fonduri importante așezământului, dar a intervenit și în organizarea sa.
În data de 8 iunie 1938, spitalul suferă un nou incendiu, stins cu repeziciune de Pompierii Capitalei împărțiți în două grupe: prima s-a ocupat de localizarea și stingerea incendiului în timp ce a doua a avut ca obiectiv evacuarea în siguranță a celor 350 de bolnavi.
Pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial a funcționat ca spital militar cu 500 de paturi. După război, regele Mihai al României a restabilit autonomia spitalului, dar în 1946, sub guvernul Petru Groza, spitalul a trecut în proprietatea statului.
În anul 1949, la spitalul Brâncovenesc a fost înființată prima "Clinică de Ortopedie și Traumatologie" din țară, având ca scop organizarea, specializarea și perfecționarea medicilor ortopezi, condusă de Acad. Al. Rădulescu până în 1964 și în continuare de Prof. Aurel Denischi.

După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a găsit motivul „perfect” pentru a pune în aplicare dorințele megalomanice ale unui stalinist, sub forma arhitecturii totalitare realist socialiste, având ca element central Palatul Parlamentului. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax.
A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1984, când a început construirea Palatului Parlamentului. În acest scop au fost demolate foarte multe clădiri din cartierul Uranus, inclusiv cu valoare istorică, între care 22 de biserici și Spitalul Brâncovenesc, deși acesta nu se afla pe axa prevăzută pentru Bulevardul Victoria Socialismului.
În 1984, într-o vineri, Ceauseșcu a hotărât să demoleze Spitalul Brâncovenesc și luni 29 martie 1984 a început demolarea. Spitalul era proaspăt renovat, monument istoric, sălile de operație erau de marmură, dar n-a contat. Personalul medical a fost împrăștiat la celelalte spitale din Capitală.



-Hala comerciala Unirii



Cu ocazia inceperii lucrarilor la Lacul Vacaresti a fost demolata si Manastirea Vacaresti.

Odată ajuns pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor de cultură și inițiator de reforme, și-a propus ridicarea unui măreț locaș de rugăciune care să aibă și funcția de reședință domnească, și care prin dimensiuni și bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru impozanta ctitorie a fost coama "dealului Văcărești", cum era cunoscut de bucureșteni, de fapt un promontoriu al cornișei terasei inferioare a Dâmboviței, care domina capitala în partea de SE.

Construcția începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detașament austriac, și reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenția executată în Ardeal, și ungerea ca domn a doua oară.

Lucrările au fost terminate în 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfințită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiță” – clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncovenești si influențe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului brâncovenesc din Țara Românească.

În 1730 Nicolae Mavrocordat moare de ciumă și este îngropat la Văcărești, în incinta bisericii.

În dragostea lui pentru cultură, voievodul a înființat aici o școală în limba elenă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante în 1741 și, ceea ce este mai important, a instalat la Văcărești o bibliotecă de proporții, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari și mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723 care se păstrează confirmă numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăștiat.

În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae și succesor al său la tronul Țării Românești, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis – adevărată bijuterie arhitectonică – pe latura de răsărit și, totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi.

În 1848, armata rusă de ocupație aduce la Văcărești deținuții revoluționari din principat care participaseră la Revoluția Română din 1848, iar în 1864, an al marilor răscoale țărănești, când guvernul conservator încarcerează aici pe țăranii arestați, întregul ansamblu monastic este transformat în penitenciar. Intervențiile făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinații, succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a majorității clădirilor.

Aici au fost închise personalități ale vieții culturale și politice românești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urma amănuntul că, după cum el însuși mărturisea, numele organizației pe care a întemeiat-o – Legiunea Arhanghelului Mihail – i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel aflată pe ușa din dreapta a iconostasului bisericii mari de la Văcărești).

Încă înainte de al Doilea Război Mondial, Dem I. Dobrescu, care fusese primar al Bucureștiului în perioada februarie 1929 - ianuarie 1934, opinase că mănăstirea Văcărești, „cu superba ei priveliște, cu frumosul bulevard Văcărești, ar putea fi destinată ca reședință Patriarhiei noastre”, ale cărei instituții religioase erau „înghesuite” în Dealul Patriarhiei.

În 1973 Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi a vizitat România și i-a sugerat lui Nicolae Ceaușescu ideea înființării unui muzeu de artă religioasă. Deoarece Direcția Penitenciarelor, în subordinea căreia se afla Complexul Văcărești, tocmai construia pe Calea Rahovei o nouă închisoare (Penitenciarul Spital București-Rahova), Mănăstrea Văcărești a fost aleasă în acest scop și au început lucrările de restaurare.

În perioada 1974-1977, un colectiv de specialiști condus de arhitectul Liana Bilciurescu a restaurat partea estică a incintei cu biserica, cutremurul din 1977 afectând-o nesemnificativ. Totuși, după seism, Comisia Monumentelor Istorice a fost desființată, iar șantierul de restaurare de la Văcărești a fost oprit.

Pe 2 decembrie, 1984, șantierul a fost vizitat de Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Patriarhul Iustin Moisescu. Ceaușescu i-a propus Patriarhului să facă în Mănăstirea Văcărești Institutul Teologic pentru care există bani de la ONU. Patriarhul a refuzat să ia localul în primire până nu este complet renovat, deoarece se temea ca Ceaușescu să nu dispună mutarea sediul Patriarhiei la Văcărești. Atunci Nicolae Ceaușescu a dispus demolarea mănăstirii. Deși mai mulți intelectuali, Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer au semnat un memoriu pentru salvarea mănăstirii, demolarea acesteia a început în toamna anului 1985.

În ciuda protestelor și intervențiilor Bisericii Ortodoxe Române, oamenilor de cultură din țară și de peste hotare, organizațiilor și instituțiilor internaționale, între 11-15 decembrie 1986 a fost demolată biserica, iar în 1987 întreaga Mănăstire Văcărești a fost rasă de pe fața pământului pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiție, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiției, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem și alte instanțe judecătorești. După ce în 1988 a început turnarea fundațiilor, în 1990 lucrările au fost abandonate. Nici măcar dealul nu a fost cruțat, el fiind aproape total distrus.

În incinta Mănăstirii Văcărești, cu puțin timp înainte de demolare, Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene de luptă, cu tancuri, pentru filmul "Noi, cei din linia întâi", aducând grave deteriorări ansamblului, precum fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii mari, fapt ce a determinat intervenția la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului București.



Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeLun Oct 15, 2018 3:40 pm


Dintre cladirile representative construite dupa 1945, cu o arhitectura mai deosebita, se pot aminti:


-Hotelul "Intercontinental"
Clădirea a fost construită între anii 1968 - 1970, după planurile arhitecților Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag, I. Moscu, și este una dintre cele mai înalte clădiri din oraș și din România. Pentru mult timp (până în 1989, când apare "Casa Poporului" - azi, Palatul Parlamentului) a fost cea de-a doua cea mai înaltă clădire din București, după Casa Scânteii.
Hotelul InterContinental are 283 de camere și apartamente și este singurul din București cu o sală de conferințe și un centru de sănătate cu piscină aflate la peste 70 de metri înălțime. Apartamentul Imperial este singurul în București dotat cu saună și pian
Lucrările la clădire au început în anul 1967, având la bază planurile ralizate de o echipă de arhitecți și ingineri români formată din Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Ștefan Belea. Clădirea a făcut parte dintr-un proiect mai amplu care cuprindea și construirea noii clădiri a Teatrului Național din București. Clădirea a fost construită în trei ani, iar urmând să fie deschis pe 23 mai 1971. Cu cele 24 de etaje ale sale, hotelul înalt de 87 de metri avea o formă ce oferea oaspeților o panoramă unică.
Hotelul InterContinental este primul hotel de 5 stele construit în România și una dintre cele mai înalte clădiri ale capitalei.
Primele 3 niveluri cuprind spații largi publice, urmând corpul central al turnului modulat pentru spații de cazare pe 17 niveluri, restaurantul și piscina, precum și coronamentul. În numerotarea nivelurilor lipsește cel considerat a fi cu ghinion, respectiv numărul 13. Restaurantul Madrigal al hotelului Intercontinental servește preparate italiene rafinate. Braseria Corso are vedere la bulevardul Bălcescu și oferă mese pe tot parcursul zilei. Barul cu pian Intermezzo situat în hol asigură băuturi calde și diverse cocktailuri. Clubul de sănătate al hotelului Intercontinental este amplasat la etajul 22. Are vedere pitorească la oraș și oferă o sală de fitness, o piscină interioară încălzită, o saună și o baie de aburi.
La etajul al 19-lea, se află Apartamentul Imperial, devenit cunoscut în 1979 când în acest apartament s-au filmat scene pentru filmul Nea Mărin miliardar. Apartamentul cu o suprafață de 240 mp dispune de două dormitoare și oferă o vizibilitate unică spre Piața Universității. Mobila ce utilează acest apartament este albă din lemn de nuc, poleită cu aur și obiecte de iluminat din sticlă de Murano.




-Teatrul national Ion Luca Caragiale
Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 , modificată apoi considerabil în 1983-84, revenindu-se la forma inițială exterioară în 2012-2014.
Proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (et al), structura de rezistență de inginerul Alexandru Cișmigiu . Clădirea Teatrului Național, care a fost construită cu trei săli de spectacol, respectiv: Sala Mare, în corpul A și Sala Mica și Sala Atelier în Corpul C, a fost inaugurată succesiv între 20 decembrie 1973 și anul 1976. Clădirea a rămas neterminată la exterior, deoarece Nicolae Ceaușescu nu a agreat niciuna dintre variantele de frescă prezentate pentru a fi executate pe pereții rămași „în zidărie aparentă”, se pare că din cauză că nu apărea și el reprezentat. Ulterior, cărămida aparentă din zona rezervată frescelor a fost îmbrăcată cu un placaj din marmură de Rușchita.
În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior și parțial la interior (s-au păstrat parțial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea concepută de echipa lui Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei fațade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidarie de cărămidă aparentă, sub "pălăria" de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol și care i-a fost totodată fatidică (faptul că forma clădirii nu amintea de o "casă" în sens clasic și aducea cu o pălărie, pare să fi fost cauza pentru care Ceaușescu a cerut remodelarea ei). La interior, două mari tapiserii, probabil cele mai importante lucrări ale artei decorative românești la acea dată și până astăzi, au supraviețuit incendiului din anii '70 și pot fi admirate și acum, în foaierul sălii mari. Autori sunt: Șerban Gabrea și Florin Ciubotaru (tapiseria "Istoria Teatrului") și Ion Nicodim. "Recarosarea" lui C. Lăzărescu a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit și Casa Poporului sau Victoria Socialismului, iar în Europa de vest era în plin triumf postmodernismul istoricizant. Capacitatea sălilor a fost parțial mărită (prin îndesirea scaunelor, așa cum s-a întâmplat și la Sala Palatului) și au apărut spațiile intermediare cu galerii de artă și cele "interstițiale" cu Lăptăria lui Enache sau terasa "La motoare".
În anul 2012 s-a început remodelarea clădirii teatrului, eliminând adaosurile din perioada Ceaușescu (fațadele create de Cezar Lăzărescu, care ascundeau "pălăria" lui Horia Maicu au făcut ca teatrul să fie vulnerabil la seisme. Pentru ca teatrul să redevină mai sigur, a fost îndepărtată fațada de 1.200 de tone.). Proiectul este condus de arhitectul Romeo Belea. Numărul locurilor din săli creste de la 1720 la 2880.



-Hotelul "Bucuresti", astazi hotelul "Radisson Blu"
A fost inaugurat in
Hotelul are 424 de camere, din care 301 standard, 74 executive, 10 camere pentru persoane cu dizabilități și 39 de apartamente. Hotelul este amplasat pe una din principalele artere din București, și anume Calea Victoriei 63 - 81, mai dispune de 4 restaurante, 3 baruri, un centru de conferințe de 1.500 de metri pătrați, incluzând o sală pentru maxim 500 de persoane și alte 11 mai mici, un Bali Spa, un centru de sănătate, piscină exterioară încălzită, jacuzzi exterior, pistă pentru jogging, casino și magazine de lux.
A fost construit pe amplasamentul fostului Hotel Nestor care s-a prăbușit la cutremurul din 1977.



-"Sala Palatului"
Aceasta se află în spatele Palatului Regal de pe Calea Victoriei. A fost construită între anii 1959 și 1960 în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej , de către arhitecții Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Serban si inginerii Alexandru Anton Necșulea, Nicolae A. Băilescu, pe locul unde s-a aflat reședința regală numită „Casa Nouă” (clădirea în care a fost arestat Mareșalul Ion Antonescu în timpul evenimentelor de la 23 August 1944, clădire demolată de bombardamentele germane survenite a doua zi).
Sala Palatului a găzduit de-a lungul anilor mai multe conferințe importante, precum cea organizată de Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa, Congresul Mondial pentru Populație, Congresul Mondial pentru Energie și Congresul Mondial al Crucii Roșii. Sala principală are o capacitate de 4.060 de fotolii și este construită în formă de amfiteatru, cu o diferență maximă de nivel de 12 m. Scena are o deschidere totală de 28 m și o lățime de 15 m.
Devenită unul dintre simbolurile Bucureștiului, aceasta a găzduit de asemenea și zeci de concerte și evenimente culturale precum Festivalul „George Enescu".



-Opera Romana
Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele.
Sala de spectacole are forma de potcoavă. Scena are 24 m lățime, 20 m adâncime și 30 m înălțime. La ultimul etaj există Muzeul Operei. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea. Tot în fața clădirii, dar privind spre intrare, se află bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române.
Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit.
Ocazional se țin spectacole și în Foaierul Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri.



-Spitalul Universitar de Urgenta
Construit in 1978.



-Circul de stat
Construit in 1960 dupa planurile arhitectului Nicolae Porumbescu.



-Actualul sediu al Academiei Romane ("Casa Academiei")



-Actualul sediu al Bibliotecii Nationale a Romaniei
Constructia a inceput in 1986, insa la momentul revolutiei nu era finalizata.
In 1990, fondurile pentru finalizare constructiei au fost redistribuite.
Planurile Lungi perioade de timp nu s-au facut nici un fel de investiții, astfel că părți din imobil s-au degradat și, în plus, locul a atras hoții de fier vechi și de materiale de construcție.
În 2002, a izbucnit o mare controversă în jurul construcției, după ce aceasta a fost transferată în administrarea Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RAAPPS) pentru a deveni sediu al Guvernului. Acest plan a fost abandonat până la urmă.
În 2006 Ministerul Culturii a decis transformarea clădirii în centru cultural și Bibliotecă Națională. Lucrările efective au început în primăvara anului 2009.
În mai 2010, deputatul PDL Silviu Prigoană a înaintat o propunere legislativă ce prevedea mutarea Parlamentului României în acestă clădire, dar inițiativa sa nu a fost adoptată.
Clădirea a fost finalizată de compania Aedificia Carpați, care a câștigat licitația de finalizare a clădirii, pentru suma de 69 milioane lei fără TVA, costul final al investiției ridicându-se la 106 milioane de euro.
La 22 aprilie 2012, Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a sfințit noul sediu al Bibliotecii Naționale a României, care a fost deschisă publicului din 23 aprilie 2012.
Biblioteca dispune 14 săli de lectură și de peste 12 milioane de cărți. În clădire funcționează și Centrul Național de Patologia și Restaurarea Documentelo
Biblioteca Naţională are 14 săli mari de lectură, şase săli de conferinţă, librării, săli de proiecţii, expoziţii, dar şi de audiţii.
În interiorul ei se vor deschide patru cafenele,sala de lecturi uşoare, unde se vor putea citi ziare şi reviste.Terenul pe care este amplastă Biblioteca Naţională măsoară 54.000 de metri pătraţi, suprafaţa construită fiind de peste 15.000 de metri pătraţi.



-Actualul sediul Televiziunii Romane
Inaugurat in 1968, construit dupa planurile arhitectul Tiberiu Ricci, era unul dintre cele mai moderne din Europa la acea vreme: trei studiouri mari (unul de 790 și două de 550 m2), un studio mediu pentru știri (110 m2), două studiouri mici pentru crainici (de 40 m2 fiecare) și un studio muzical (175 m2).



-Cladirea aeroportului Bucuresti-Baneasa
Construita intre 1947- 1952, avand formatul unei elicii cu 3 pale.



-Sala de concerte a Radiodifuziunii Romane "Mihail Jora".
Construita intre 1959- 1961, cu o capacitate de 982 locuri.



-Palatul National al Copiilor, din Parcul Tineretului
Activitatea în noul palat a început la 1 septembrie 1985, iar inaugurarea oficială a fost la 1 iunie 1986, fiind prezentă familia Ceaușescu. Clădirea, cu o o suprafață totală de 17.700 mp, a purtat până în 1989 denumirea de „Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei”. Colectivul arhitecților care au proiectat construcția a fost premiat în 1985 cu Premiul Uniunii Arhitecților.



-Palatul Parlamentului- "Casa Poporului"
Este a doua cladire ca suprafata de pe Glob, dupa cladirea "Pentagonului" din SUA.
Măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ realizat în spiritul arhitecturii realist socialiste. Are 9 nivele la suprafață și alte 9 subterane.

După cutremurul din 4 martie 1977, dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a găsit pretextul pentru modificarea capitalei conform realităților politice, anume faptul că România era un stat socialist, astfel se dorea o arhitectură de tip realist socialistă. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1984, când a început construirea „Casei Poporului”, un monument monstruos de kitsch totalitarist, ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.

Clădirea are o suprafață desfășurată de 330.000 m˛, înscriindu-se, după World Records Academy, la capitolul "Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 mł ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparație se poate menționa că această clădire depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, și de aceea unele surse o caracterizează ca pe o construcție „faraonică” .

Început în timpul regimului comunist, (autointitulat „Epoca de Aur” a României și înlăturat în mod violent, prin Revoluția din 1989), așa-numitul Proiect București a fost un proiect ambițios al cuplului Ceaușescu început în anul 1978, ca o replică a orașului Phenian, capitala Coreei de Nord. Un proiect de sistematizare exista încă din anii '30 (din timpul lui Carol al II-lea) pentru zona Unirii - Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977 Nicolae Ceaușescu a ordonat „reconstruirea” Bucureștiului ca un nou oraș, de sine stătător. În anii 1978-79 a avut loc un concurs la nivel național pentru reconstruirea Bucureștiului. Concursul a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat.

Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km˛ din vechiul centru al capitalei și relocația a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la minimum .

Acest proiect de reconstruire a Bucureștiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului - Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott - Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii - Victoria Socialismului.

În 1989 costurile clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro .

Au muncit 20.000 muncitori, 5000 soldați, 700 arhitecți, o armată de așa-ziși „voluntari”, în condiții grele, 3 schimburi timp de 7 ani. Nu se știe numărul victimelor acesta fiind un subiect tabu, autoritățiile comuniste nedorind publicarea datelor, cei ce au lucrat pe acest șantier declară că au fost victime, ținând cont de numărul victimelor de pe alte șantiere de amploarea „Casei Poporului” realizate în „epoca comunistă” se poate afirma că au fost sute de morti.

Din 1994 în clădire funcționează Camera Deputaților, ulterior sediul inițial al instituției, "Palatul Camerei Deputaților", fiind donat de stat Bisericii Ortodoxe Române.

Începând din 2004 aici se află și Senatul României, inițial fiind găzduit în fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De asemenea, Palatul Parlamentului găzduiește în numeroasele sale săli și saloane, o întreagă varietate de evenimente, expoziții sau întâlniri.

În perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a lungul ascensoarelor exterioare. Această construcție are ca scop facilitarea accesului la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a palatului. În aceeași perioadă, un proiect ce susținea arborarea unui steag uriaș a fost anulat ca urmare a protestelor venite din partea publicului[necesită citare]. [Un drapel se afla deja arborat pe clădire dar a fost îndepărtat împreună cu suportul

Restaurantul, accesibil doar politicienilor, a fost renovat, proiect urmat de amenajarea unei piscine, saune și a unor facilități sportive la nivelul 1 al subsolului.

De asemenea, din 1995, clădirea găzduiește sediul Inițiativei de Cooperare Sud-est Europeană , o organizație ce are ca scop o colaborare pentru reducerea nivelului criminalității transfrontaliere în țările membre.

O mare parte din clădire (aripa vestică, o parte din aripa de est, o parte din al doilea nivel, nivelul 3 subsol și celelalte aflate sub acesta), urmează a fi terminate. Între timp, o parcare subterană se construiește în locului unui fost stadion, momentan folosit ca depozit, care a fost acoperit în timpul construcției palatului. De asemenea, se are în plan construirea unor tunele ce leagă Calea 13 Septembrie cu subsolul clădirii.

Palatul este deschis vizitării de către turiști și oferă și programe de vizitare în mai multe limbi de circulație internațională.





In 1989 erau incepute si:


-"Casa Radio", unde urma a fi mutat sediul si studiourile Radiodifuziunii Romane.
Construcția a început în anul 1986, pe locul unui hipodrom, și urma să găzduiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. Deși nu era terminată decât fațada, clădirea a fost inaugurată pentru ca la 23 august 1989, Nicolae Ceaușescu să poată privi ceea ce a fost ultima paradă de Ziua Națională, când au defilat în fața lui armata, pionierii și sportivi celebri din vremea respectivă.
Prin Hotărârea nr. 571/1992 privind transmiterea unui imobil în administrarea Radioteleviziunii române, imobilul situat în str. Știrbei Vodă, sector 6 București, având denumirea „Muzeul Național”, s-a transmis, împreună cu terenul aferent, din administrarea Ministerului Culturii în administrarea Radioteleviziunii române, în scopul asigurării unui nou sediu pentru Radiodifuziunea română, așa-numita „Casă Radio”.
În prezent, este unul dintre cele mai mari proiecte imobiliare propuse spre dezvoltare în București.
Urmează să cuprindă o suprafață de 600.000 mp de spații comerciale, birouri, hoteluri și locuințe în 2013.
Proiectul se întinde pe un teren de zece hectare și este situat pe platforma clădirii Casa Radio.
Proiectul este dezvoltat de compania israeliană Plaza Centers, controlată de omul de afaceri Mordechay Zisser - care deține și hotelul Radisson SAS de pe Calea Victoriei.
În anul 2009, proiectul era evaluat la 927 milioane euro.




-Ceea ce urma sa fie "Centrul de cultura si creatie Cantarea Romaniei"






Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 11:13 am

H. Muzee, universitati, etc.


In Bucuresti exista un numar de muzee, astfel:


1. Muzeul Municipiului Bucuresti, in incinta "Palatului Sutu", in apropierea Pietei Universitatii. Infiintat in 1931.
Sector 3, Bdul. I. C. Bratianu, nr.2.


2. Muzeul National al Literaturii Romane, infiintat in 1957. In actualul sediu din 2016.
Strada Nicolae Cretulescu, nr. 8, in apropierea hotelului Athenee Palace.


3. Muzeul National de Arta a Romaniei, in incinta fostului Palat Regal. Infiintat in 1950.
Situat pe Calea Victoriei.


4. Muzeul "Theodor Aman", infiintat in 1908.
Sector 1, Strada C. A. Rosetti, nr. 8.


5. Muzeul National George Enescu, in incinta Palatului Cantacuzino. Infiintat in 1956.
Sector 1, Calea Victoriei, nr. 141.


6. Muzeul George Severeanu, infiintat in 1956.
Strada Henri Coanda, nr. 26.


7. Muzeul de istorie a Municipiului Bucuresti, in incinta "Casei Filipescu-Cesianu", infiintat in 1931
Calea Victoriei, nr. 151.


8. Muzeul de arta "Vasile Grigore", infiintat in 2003
Strada Maria Rosetti, nr. 29.


9. Observatorul astronomic "Amiral Vasile Urseanu", construit intre 1908- 1910.
Bdul. Lascar Catargiu, nr. 21.


10. Centrul Expozitional Documentar al Universitatii de Arhitectura si Urbanism
Strada Academiei, nr. 18- 20.


11. Muzeul National al Pompierilor, in incinta "Foisorului de foc", infiintat in 1963.
Sector 2, Bdul. Ferdinand intai, nr. 33


12. Muzeul National de Arta Contemporana, in incinta Palatului Parlamentului ("Casei Poporului"). Infiintat in 2004.


13. Colectia de arta "Ligia si Pompiliu Macovei", infiintata in 1992
Strada 11 Iunie, nr. 36- 38.


14. Muzeul National Cotroceni, in incinta Palatului Cotroceni. Infiintat in 1990.


15. Muzeul Universitatii Politehnice Bucuresti, infiintat in 1884
Calea Grivitei, nr. 132, corp M, Polizu.


16. Cimitirul Bellu
Sector 4, Calea Serban Voda, nr. 249.


17. Muzeul National al Taranului Roman, in apropierea Pietei Victoriei, infiintat in 1990 (sub aceasta denumire)
Sector 1, Soseaua Kiseleff, nr. 3


18. Muzeul National de Istorie Naturala "Grigore Antipa", in apropierea Pietei Victoriei, infiintat in 1908.
Sector 1, Soseaua Kiseleff, nr.1


19. Muzeul National de Geologie, in apropierea Pietei Victoriei, infiintat in 1990
Sector 1, Soseaua Kiseleff, nr. 2


20. Muzeul de arta "Frederic Storck si Cecilia Cutescu Storck",infiintat in 1951
Strada Vasile Alecsandri,nr. 16.


21. Muzeul National al Hartilor si Cartii Vechi, infiintat in 2003
Sector 1, strada Londra, nr. 39. Se afla in cartierul Dorobanti.


22. Muzeul Cailor Ferata Romane, infiintat in 1939.
Calea Grivitei, nr. 193 B.


23. Muzeul National al Aviatiei Romane, infiintat in 1990, din 2006 in actualul sediu.
Sector 2, Strada Fabrica de glucoza, nr. 2-4.


24. Muzeul de arta veche apuseana "Inginer Dumitru Furnica Minovici', infiintat in 1946.
Sector 1, Strada Doctor Nicolae Minovici, nr. 3


25. Muzeul de arta populara "Doctor Nicolae Minovici", infiintat in 1936
Sector 1, Strada Doctor Nicolae Minovici, nr. 1


26. Centrul Cultural "Palatele Brancovenesti", infiintat in 2000.
Judetul Ilfov, Comuna Mogosoaia, Sat Mogosoaia, Strada Valea Parcului, nr.1
Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 11:34 am

Cele mai importante universitati de stat din Bucuresti sunt:


-"Universitatea Bucuresti", a doua universitate infiintata in Romania moderna, dupa cea din Iasi.
Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi a fost infiintata in 1860, iar Universitatea din Bucuresti a fost infiintata in 1864. Are sediul in apropierea Pietei Universitatii.


-"Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu".
Infiintata in 1952.


-"Universitatea Politehnica Bucuresti", cu actualul sediu in cartierul Militari.
La 1 octombrie 1864, prin ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost înființată Școala de Poduri și Șosele, Mine și Arhitectură, care la 30 octombrie 1867 devine Școala de Poduri, Șosele și Mine cu durata studiilor de 5 ani.
Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la 1 aprilie 1881, instituția capătă o nouă structură sub denumirea de Școala Națională de Poduri și Șosele, iar la 10 iunie 1920 a fost înființată Școala Politehnica din București, având patru secții: Construcții, Electromecanică, Mine și Metalurgie, Chimie Industrială.
Din noiembrie 1920 denumirea se schimbă în Politehnica din București.
La data de 3 august 1948 Politehnica s-a transformat în Institutul Politehnic din București, care cuprindea inițial 4 facultăți (Mecanică, Electrotehnică, Chimie Industrială și Textile) și în care, din 1950, au apărut majoritatea facultăților actuale. O parte dintre secțiile fostei Politehnici au fost transformate în institute de învățământ diferite.
În baza rezoluției Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din București a devenit Universitatea Politehnica din București.



-"Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davila"
Isi are inceputurile in 1857. Are sediul in cartierul Cotroceni.



-"Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara
Isi are inceputurile in 1915.
Are sediul in zona de nord, cu un perimetru cuprins intre Bdul. Expozitiei, Bdul. Marasti, Strada Constantin Sandu Aldea si Strada Aviator Traian Vasile.



-"Universitatea Nationala de Educatie Fizica si Sport"
A fost infiintata in 1923.



De asemenea, in Bucuresti exista si alte institutii de cultura- Teatrul National "Ion Luca Caragiale" (in 1852 este infiintat "Teatrul National" din Bucuresti), Opera Nationala (infiintata in 1921), etc.
Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 12:31 pm

I. Retelele edilitare


1. Alimentarea cu energie electrica

In 1857 Bucurestiul era primul oras din lume, luminat cu lampi cu petrol.

In anul 1868 „Compania de gaz” obtine o concesiune, pe 40 de ani, din partea Primariei Bucuresti, pentru iluminarea cu gaz aerian a capitalei.

La data de 1/13 noiembrie 1871 sunt puse in functiune primele felinare pentru iluminat public, alimentate cu gaz aerian, produs de centrala de la Filaret

In septembrie 1882 este pusa in functiune prima instalatie electrica din Romania de atunci, pentru iluminarea Palatului Victoria , Palatului Cotroceni, exteriorul Teatrului National si exteriorul Gradinii Cismigiu. Primele generatoare electrice au fost instalate pe locul unde se afla azi Biblioteca Centrala Universitara.

In acelasi an, a avut loc primul transport de electricitate intre centrala si Palatul Cotroceni. Acesta s-a realizat printr-o linie electrica aeriana lunga de 3 km cu conductori de cupru si izolatori de portelan. Toate aceste proiecte s-au realizat in chiar anul in care Thomas Alva Edison a pus in functiune, la New York, prima centrala electrica din lume.

La data de 18 octombrie 1882 este pusa in functiune o centrala electrica la Atelierele CFR Bucuresti-Grivita, pentru iluminarea electrica a acestor ateliere si a Garii de Nord. Aceasta este prima instalatie electrica care a facut un serviciul public.

In 1883 este data in functiune o noua centrala electrica la Palatul de pe Calea Victoriei, care asigura iluminarea electrica a exteriorului Teatrului National si a Gradinii Cismigiu.

In 1885, in incinta Teatrului National, este pusa in functiune o centrala electrica care asigura iluminatul interior al Teatrului National si al Palatului din Calea Victoriei, si se monteaza primele doua lampi electrice, pentru iluminat public din Bucuresti, in fata Teatrului National.

In 1888 este data in functiune prima centrala electrica comunala, la Abatoare, destinata iluminarii halelor de lucru.

In 1889 se consemneaza debutul iluminatului electric public in Bucuresti. In acel an, printr-o clauza contractuala, Primaria Bucuresti isi rezerva dreptul de a realiza iluminatul public pe principalele bulevarde ale capitalei. Primaria Bucuresti instaleaza iluminatul electric pe actualele bulevarde: Gheorghe-Gheorghiu-Dej, Republicii, Soseaua Kiseleff (pana la rondul 3). Primele lampi electrice, pentru iluminatul public din Bucuresti, sunt instalate la 2/14 februarie 1889, in fata Teatrului National.

Tot acum, primaria instaleaza la centrala de apa Grozavesti doua dinamuri de cate 600 V. In 1892 este inaugurata hidrocentrala Grozavesti, prima hidrocentrala din Romania.

In 1890 este instalata o centrala electrica la „Monetariile Statului”, folosita pentru iluminarea Soselei Kiseleff.

La Gradina Cismigiu este instalat un dinam, folosit pentru un joc luminos in culori, la fantana arteziana din mijlocul lacului.


In 1892 Primaria Bucuresti face o incercare de a concesiona iluminatul public firmei „Siemens-Schukert”, din Germania.

Intre 1893-1895 se monteaza, la Uzina de apa Grozavesti, 3 masini cu aburi de cate 105 cp.

La data de 9/22 decembrie 1894 circula primele tramvaie electrice in Bucuresti. Curentul electric era produs de o centrala a tramvaielor electrice de la Grozavesti.

In 1902 este pusa in functiune hidrocentrala Grozavesti, in Bucuresti, pe raul Dambovita, proiectata si executata dupa planurile inginerului Elie Radu.

In anul 1906 „Societatea de gaz Bucuresti” devine „Compania de gaz si electricitate Bucuresti”. In 1908 concesiunea acesteia expira.

La data de 1/13 septembrie 1908 este pusa in functiune centrala electrica de la Filaret, cu trei grupuri diesel, de cate 675 cp, si este inaugurata si reteaua de distributie a energiei electrice, din perimetrul central al Bucurestiului.

In 1912, Primaria Bucuresti, prin „Uzinele Comunale”, da in functiune centrala electrica (termocentrala) cu turbine cu aburi Grozavesti. Este prima centrala cu turbine cu aburi din Romania.

Tot in 1912 se extinde reteaua de tramvaie electrice din Bucuresti (alimentata la 750 Vcc), si incep lucrarile de electrificare a primei cai ferate(inguste), terminate in 1913.

In 1914 se construieste o linie electrica de 5.000 V, intre termocentrala Grozavesti si centrala electrica Filaret, in Bucuresti.

In 1915 statia de pompare Bragadiru este alimentata cu 5.500 V, de la termocentrala Grozavesti.

In 1924 Primaria Bucuresti cumpara actiunile „Societatii de gaze si electricitate Bucuresti”.

Tot in 1924 se face legatura dintre Bucuresti si termocentralele Floresti-Campina, printr-o linie electrica de 60 Kv, prin care primeau 4000 V. Era prima linie electrica aeriana din Romania.

Se monteaza la termocentrala Grozavesti grupul turbogenerator nr.4, de 4.000 Kv, 14 ata, 350 C.

Se da in functiune o noua substatie electrica, in Bucuresti, pe Bulevardul Dinicu Golescu.

In 1926 se da in functiune, la termocentrala Grozavesti, grupul turbogenerator nr.5, de 10.400 Kv.

Intre 1927-1928 se adopta un plan de alimentare cu energie electrica a Bucurestiului, si se dau in functiune doua turnuri de racire la termocentrala Grozavesti, de cate 3600 mc/h.

In 1929 se da in functiune turbogeneratorul nr.6 a termocentralei Grozavesti, de 16.000 Kv.

In 1933 sunt inaugurate substatiile electrice Obor si Grivita, in Bucuresti.

In 1936 noi capacitati sunt date in exploadare la termocentrala Grozavesti: grupul turbogenerator nr.7 (20.000 Kw, cuplat cu o turbina pe abur de 20 ata si 380 C), turbina nr.4 a fost modificata (pentru a putea functiona cu aburi de 19 ata si 380 C, in loc de 14 ata si 350 C), si turbina nr.5 este inlocuita cu alta (12.500 Kw, 19 ata si 380 C).

Tot in 1936, la centrala electrica Filaret, sunt montate doua convertizoare rotative, de cate 350 Kw fiecare.

In 1937 termocentrala Grozavesti devine centrala de baza, termocentrala Schitu-Golesti devine centrala de semibaza, iar hidrocentrala Dobroesti si centrala electrica Filaret devin centrale de varf si de rezerva.

In 1938 toate instalatiile electrice ale „Uzinelor Comunale” trec in proprietatea „Societatii de gaz si electricitate Bucuresti”.

Tot in 1938 se da in functiune o statie electrica la Titan, de 30/6 Kv, alimentata din substatia electrica Obor.

In 1938 sunt alimentate cu curent electric 12 comune, iar in Bucuresti existau 50 de centrale electrice industriale, cu o putere instalata de 24.480 Kw, din care peste 7.000 Kw in curent continuu.

In 1939 centrala electrica Filaret avea o putere instalata de 23.000 cp in motoare diesel si 16.100 Kw in generatoare, fiind cea mai puternica astfel de centrala din Europa.

In anul 1938, puterea instalata a grupurilor electrogene si centralelor electrice din Romania Mare era de 501 MW.

Tot in 1938 exista o singura linie electrica aeriana de 110 Kv, intre Bucuresti si Dobroiesti, lunga de 127 km.

Până in 1939, producerea si folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul intregii țări. La sfârsitul anului 1939, România avea 229 de generatoare de electricitate, din care: – 113 companii private si concesiuni – 85 companii municipale – 10 autoritati comerciale publice – 14 companii cu capital mixt – 7 autoritati de stat.


In perioada interbelica se produc si primele becuri electrice in Romania, in anii 20’, la „Electrofar/Electrolux” (infiintata inainte de 1928; in 1932 da falimen din cauza concurentei „Tungsram”), „Tungsram” (infiintata in 1934. Dupa 1936 producea 300.000 becuri montate/an si avea 200 de angajati. Intre 1932-1936 infiinteaza o filiala si la Cluj-Napoca, sub numele de „Eterna”), „Lumen” (infiintata in 1934. Producea 200.000 becuri/an, si avea 300 de angajati. Singura componenta care nu se producea in fabrica era filamentul pentru bec), iar din 1949 incepea productia lampilor cu incandescenta, sub licenta „Tungsram”.

In anii 1939-1940 are loc punerea in functiune a primului cablu electric subacvatic din Romania, pe sub lacul Snagov.

Intre 1939-1941, 47% din strazile Bucurestiului erau iluminate cu curent electric, restul fiind inca iluminate cu gaz aerian.

Astfel, in 1940, sunt alimentate cu curent electric 30 de „comune rurale” si 66 de ferme izolate, de pe traseul liniilor de 15 Kv.

Tot in 1940, din reteaua de 15 Kv, este alimentat cu curent electric postul de radio Tancabesti, print-un cablu electric subteran trifazat.

In 1944 se da in exploadare ciclul de 130 ata, suprapus peste cel de 20 ata, la termocentrala Grozavesti.


Pana la instaurarea regimului comunist in Romania, distributia si furnizarea energiei electrice la nivelul orasului Bucuresti s-a facut de catre:


-"Societatea generala de gaz si electricitate Bucuresti", infiintata in 1906, cu capital privat.
Aceasta societate a fost infiintata de o firma din Franta, care primisera din partea primarilor Barbu de la Vrancea si Mihai Cantacuzino, concesionarea serviciului de iluminat public din Bucuresti.


-"Uzinele Comunale Bucuresti", care se ocupau si cu alte retele edilitare.


Dupa instaurarea regimului comunist in Romania (6 martie 1945) si nationalizarea mijloacelor de productie (1948) si instalatiile si bunurile fostei "Societati generale de gaz si electricitate" sunt trecute in proprietatea statului.

In 1950 se constituie Ministerul Industriei Energiei Electrice si Termice- Departamentul Energiei Electrice, in subordinea caruia este infiintata intreprinderea "IRE" (Intreprinderea retele electrice), intreprindere care preia intreaga activitate de producere, transport, distributie si furnizare a energiei electrice in Romania.

La nivelul Bucurestiului se constituie "IDEB" (Intreprinderea de distributie a energiei electrice Bucuresti), ca o filiala a IRE.

La data de 13 iunie 1955, intra in functionare operativa “Dispeceratul Energetic National”, care, prin ordin al MEE, fusesera infiintat sub forma de Serviciul Dispecer National, in cadrul Directiei Energiei Electrice din MEE.

Dupa constructia de noi termocentrale si hidrocentrale in tara si a "Sistemului energetic national", importanta termocentralei Filaret scade, aceasta fiind inchisa. Intre anii 1972 - 1992 aici a functionat una din Filialele Ministerului Energiei Electrice si anume Filiala Reparatii Electrice ,,Energo-Reparatii" unde se reconditionau de la cele mai mici motoare pompa pana la masinile de 330 mw.

Totusi, termocentrala Grozavesti este mentinuta. Are doua turbine de aburi, cu o capacitate totala de 100 MW. Functioneaza cu pacura sau gaz metan..

In anii 60- 70 in Bucuresti se mai construiesc inca 3 "CET"-uri, care, pe langa productia de energie electrica, produc si abur tehnologic, care este apoi utilizat in productia de energie termica. Aceastea sunt: CET Sud-Vitan (inaugurata 1963, are 6 turbine de aburi, cu o capacitate totala de 550 MW. Functioneaza cu gaz metan sau carbuni.), CET Progresul (1963) si CET Vest (1973, . are 5 turbine de aburi, cu o capacitate totala de 310 MW. Functioneaza cu carbune sau gaz metan.).



Din punct de vedere organizatoric, in 1989, exista:

-Ministerul Energiei Electrice si Termice, Departamentul Energiei Electrice si Termice, ce avea in subordine:

-17 “Intreprinderi electrocentrale” (la: Curtea de Arges, Borzesti, Braila, Oradea, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Galati, Rovinari, Turceni, Deva, Portile de Fier, Bistrita, Targu-Mures, Ploiesti, Ramnicul-Valcea si Bucuresti);

-Intreprinderea Energoreparatii Bucuresti”,

-“Centrala industriala retele electrice Bucuresti”, care avea in subordine 16 ‘Intreprinderi Retele Electrice IRE” (la: Pitesti, Bacau, Brasov, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Galati, Deva, Iasi, Bucuresti, Baia-Mare, Targu-Mures, Ploiesti, Sibiu, Suceava si Timisoara);

-Intreprinderea de distributie a energiei electrice Bucuresti”,

-“Dispeceratul energetic national” (la Bucuresti);

-“Institutul de cercetari si modernizari energetice Bucuresti”.

Pretul energiei electrice livrate populatiei era scazut, fiind subventionat puternic de stat.




Dupa 1990, distributia si furnizarea energiei electrice in Bucuresti a fost realizata de urmatoarele entitati:


-Regia Autonoma RENEL, intre 1990- 1998

-Societatea comerciala cu capital de stat SC CONEL SA, intre 1998- 2000

In 2000, CONEL este impartita si desfiintata, constituindu-se urmatoarele societati cu capital de stat:

-SC Termoelectrica SA

-SC Hidroelectrica SA

-SC Nuclearelectrica SA

-SC Transelectrica SA

-SC Electrica SA


In anul 2002, prin reorganizarea SC Termoelectrica SA, se constituie, cu capital integral de stat, SC Electrocentrale Bucuresti SA, in subordinea Ministerului Industriilor. Aeasta preia 6 CET-uri si un CTE, producand energie electrica si abur tehnologic.
Puterea instalată în capacitățile S.C. Electrocentrale București S.A. era la începutul anului 2008 de 2.008 MW, pe hidrocarburi, reprezentând 20% din capacitățile de producție în centrale termoelectrice la nivel național, fiind astfel unul dintre principalii producători de energie electrică și termică din sectorul de generare termo. Compania produce peste 40% din energia termică distribuită în sistem centralizat și aproximativ 12% din cantitatea de electricitate generată în România.
În 2008, societatea a produs 5,8 TWh energie electrică. În aceeași perioadă societatea a produs și o cantitate de 6,4 milioane Gcal, reprezentând circa 40% din producția realizată la nivel național. În ianuarie 2009, Electrocentrale București ardea 70% gaze naturale și 30% păcură. La acel moment, consumul de păcură era de 4.000-5.000 tone pe zi.
Compania deține 5 centrale în București, una în județul Mureș și una în Constanța.
ELCEN a înregistrat, în anul 2008, pierderi de 96,1 milioane euro, de 3,7 ori mai mari față de cele din 2007.
Numărul angajaților în 2007: 2.719


In anul 2002 are loc impartirea fostei SC Electrica SA, iar zona de sud a tarii (unde se aflasi municipiul Bucuresti) intra in aria "SC Electrica Muntenia Sud SA", infiintata in 2002, cu sediul la Bucuresti.

In 2008 aceasta este privatizata, cea mai mare parte a actiunilor fiind achizitionata de firma italiana "ENEL".

„Electrica Muntenia Sud” operează în București și județele Ilfov și Giurgiu. În anul 2006 a vândut 4,5 TWh energie electrică și a înregistrat vânzări de peste 450 milioane Euro.

-Număr de clienți în anul 2006: 1,1 milioane.

-Numărul de angajați în anul 2006: 2.000

Cifra de afaceri:
-în 2005: 391,6 milioane Euro.
-în 2004: 271,3 milioane Euro.

Profitul net:
-2005: 24,7 milioane Euro
-2004: - 8,3 milioane Euro

Adresa : Municipiul Bucuresti, Sector 1, strada Grigore Alexandrescu, nr. 9, telefon 021.2085999
















Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 3:11 pm

2. Alimentare cu gaze naturale

In 1943 Bucurestiul este alimentat cu gaze naturale, din doua zacaminte, situate pe Valea Prahovei: Manesti si Vladeni.

In 1947 sunt inaugurate conductele de gaze naturale Agnita-Botorca- Bucuresti (lunga de 295 km, cu diametrul cuprins intre 250-400 mm, prin care, pentru prima data, Bucurestiul era alimentat cu gaze naturale din Podisul Transilvaniei) si Ceanu Mare- Cluj Napoca.

La 11 iunie 1948 toate societatile particulare, din domeniul gazelor naturale, sunt nationalizate.

Se infiinteaza o intreprindere unica de stat in domeniul gazelor naturale – “Intreprinderea de exploatare a conductelor magistrale de gaze naturale Medias” (subordonata, in 1989, Ministerului Minelor, Petrolului si Geologiei), care coordona intreaga activitate din domeniul exploatarii, inmagazinarii, transportului si distributiei gazelor naturale.



In 1957 incepe constructia celor 4 magistrale, care alimenteaza cu gaze naturale toata tara:

-magistrala de sud-est: din domurile gazeifere de la Deleni si Nou Sasesc, spre Brasov, valea Prahovei, Ploiesti si Bucuresti;

-magistrala de sud-vest: din domurile gazeifere de la Bazna si Cetatea de Balta, spre Deva, Hunedoara, Otelul Rosu, Caransebes, Lugoj, Resita, Timisoara si Arad;

-magistrala de nord-vest: din domurile gazeifere de la nord de raul Mures, spre Gherla, Dej, Zalau, Baia-Mare si Satu-Mare;

-magistrala de est: din domurile gazeifere de la Nades si Deleni, spre Onesti, Bacau, Piatra-Neamt, Bicaz, Roman, Suceava, Iasi (in 1967 erau gaze naturale la Iasi), Galati, Tecuci, Botosani, etc.

In 1981 un numar de 4 judete nu aveau gaze naturale: Bihor, Mehedinti, Tulcea, Vaslui (posibil si Constanta).

Intre 1981- 1987 este construita conducta de gaze naturale Isaceea- Negru Voda (asigura legatura dintre URSS si Bulgaria), in 1987 fiind alimentate cu gaze naturale primele puncte de consum din Constanta.



Din punct de vedere organizatoric, in 1989, exista :

“Ministerul petrolului, minelor si geologiei”, avand in subordine:

-“Centrala gazului metan Medias”, cu urmatoarele intreprinderi in subordine:

-“Intreprinderea de extractie gaz metan Medias”,

-“Intreprinderea de exploatare conducte magistrale de gaz metan Medias”,

-5 “Trusturi a petrolului” (la: Pitesti, Moinesti, Targu-Jiu, Bolintin, Ploiesti),

-Intreprinderea de utilaj petrolier si reparatii Telejean Ploiesti”,

-Intreprinderea de reparatii tractoare si motoare grele Campina”,

-Intreprinderea de reparatii utilaje electrice Campina” si

-“Combinatul de oteluri speciale Targoviste”.



Dupa 1990, se produce o reorganizare si in sectorul gazelor naturale.

Astfel, in 1991, este organizata “Regia Autonoma Romgaz SA” (in subordinea Ministerului Industriilor), care devine, in 1998 “Societatea Nationala de gaze naturale Romgaz SA”.

In anul 2000 aceasta este divizata in 5 companii independente, cu capital majoritar de stat:

-“SC Exprogaz SA”;

-“SN Depogaz SA”;

-“SN Transgaz SA” (cu sediul la Medias);

-“SC Distrigaz Sud SA” (cu sediul la Bucuresti);

-“SC Distrigaz Nord SA” (cu sediul la Targu Mures).

In 2001, primele doua fuzioneaza, devenind “Societatea Nationala a Gazelor Naturale Romgaz SA”, avand sediul la Medias.

Compania este acum recunoscută pentru activitatea de explorare, exploatare și înmagazinare gaze naturale în România.



In 2005 “SC Distrigaz Sud SA" este privatizata, majoritatea actiunilor fiind cumparate de firma franceza "“Gaz de France”.

În mai 2009, Distrigaz Sud și-a schimbat denumirea în “GDF SUEZ Energy România”.

GDF SUEZ Energy Romania distribuie gaze naturale în 17 de județe din partea de sud a țării, în Oltenia, Muntenia și Dobrogea și are aproximativ 1,4 milioane clienți în 611 localități. Rețeaua de conducte are lungimea de 17.000 km .

Sediul “GDF SUEZ Energy România” se afla in Bucuresti, sector 4, Bdul. Marasesti, nr. 4-6 C, telefon 021.9366.




Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 3:31 pm

3. Sistemul de apa- canalizare

Anul 1859, anul unirii Tarii Romanesti si a Moldovei, este un moment important al istoriei romanilor cu multiple consecinte pentru viitor. Epoca lui Cuza consolideaza pozitia orasului Bucuresti drept capitala tarii. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea apa murdara a Dambovitei sau a fantanilor reprezinta sursa de apa de baut a bucurestenilor. Obtinerea apei potabile de buna calitate devine un obiectiv al municipalitatii capitalei, materializat insa greu si intr-o durata de timp indelungata.

In deceniile sapte si opt municipalitatea Bucurestiului realizeaza planul general de lucrari edilitare: pavarea strazilor, rectificarea si adancirea cursului Dambovitei, asigurarea apei potabile de buna calitate.

Alimentarea cu apa potabila a capitalei face obiectul mai multor proiecte si licitatii: in 1869 sunt discutate propunerile inginerului Fraycinet, in 1872 este dezbatut de catre Consiliul Comunal un proiect al inginerului francez Charlier (F. Georgescu, A. Cebuc, P. Daiche, Probleme edilitare bucurestene, Bucuresti, 1966, p.40). In acelasi an, Primaria organizeaza o licitatie dupa planurile inginerului german Lindley. Cu toate ca existau mai multi ofertanti, nu a fost ales nici unul.

In anul 1875 consiliul comunal insarcineaza cu intocmirea unui plan Societatea Cailor Ferate Romane, condusa in acel moment de inginerul Guilloux. Aceasta societate urma sa intocmeasca un proiect complet pentru alimentarea cu apa a Bucurestiului, proiect finalizat in 1876. Lucrarile urmeaza a fi executate de catre Societatea Cailor Ferate Romane.

Planul inginerului Guilloux prevede aducerea apei din Dambovita in aval de Bucuresti, la Lungulet (27,5 km amonte de oras) si purificarea apei printr-o galerie, ce urma a indeplini rolul de filtru. De aici apa urma a pleca spre doua rezervoare ce trebuiau sa fie construite unul pe Soseaua Kiseleff (capacitate de 6000 mc), iar celalalt pe dealul Spirii ( capacitate 6000 mc). Reteaua de distributie ar fi avut 101839 m iar proiectul era prevazut a costa costa 10,5 milioane lei (M. Tarna, Alimentarea cu apa potabila si amenajarea sistemului de canalizare in Bucuresti, in "Materiale de istorie si Muzeografie", XII, 1997, p.114). Datorita Razboiului de Independenta lucrarile sunt intrerupte.

Dupa razboi (1877-1878), in 1879 vin la Bucuresti inginerii Culmann, Burkly-Ziegler (ambii de la Zurich) si francezul Lalanne, pentru a examina proiectele incepute de Guilloux privitoare la aducerea apei si canalizarea strazilor. Cu aceasta ocazie inginerul Lalanne intocmeste un raport al alimentarii cu apa din Bucuresti, astfel ca existau 188 de instalatii particulare, 10,5 km de conducte, un consum zilnic de 1200 mc cubi.

Culmann si Burkly-Ziegler preiau in anul 1880 conducerea lucrarilor de canalizare si aducere a apei in oras. Culmann moare in 1882, Burkly-Zigler continua lucrarile, supravegheate de o echipa compusa din trei ingineri romani. Proiectul lui Burkly-Ziegler si Culmann prevedea aducerea apei din Dambovita.

Pentru captarea, filtrarea apei si aducerea ei in oras este organizata o licitatie (16/28 septembrie 1880), castigatoare este Societatea Romana de Constructii, condusa de generalul Falcoianu. Se construiesc la Arcuda trei bazine de 1000 m lungime si 10 m latime pentru decantarea apei, iar la Bicu, doua bazine de filtrare a 1000 m lungime si 10 m latime. Aceste bazine erau filtre cu nisip. Mentionam ca filtrele de nisip s-au folosit pentru prima oara in Anglia in 1829. Un canal in lungime de 15 km trebuia sa aduca apa filtrata si decantata in rezervorul de la Cotroceni, cu o capacitate de 10000 mc. Contractul prevede finalizarea lucrarilor pana in 1884, in realitate lucrarile nu s-au incheiat decat in anul 1889.

Distribuirea apei in oras face obiectul altei licitatii, organizata in februarie 1886 si castigata de Compania Generala de Conducte de Apa din Liege. Debitul statiei de la Arcuda-Bicu prevazut de constructori era de 40000 mc zi, apa decantata si filtrata (E. Radu, Alimentarea cu apa a oraselor, Bucuresti, 1903, p. 36), cantitate obtinuta foarte rar si fara a avea calitatea ceruta. In timpul verii, nu se ajunge decat la o productie de 28000 mc, de multe ori era doar decantata. Iarna, filtrele deseori ingheata. Constructia defectuoasa si peretii din lemn sunt motivele principale. La Arcuda sunt intreprinse mai multe lucrari de reparatii si de modernizare in anii 1891, 1905, 1910, 1914.

Necesitatea unei bune distributii a apei potabile impune la Grozavesti construirea unei uzine electrice pentru pomparea apei, lucrare executata de firma Echer-Weiss din Zurich (1885-1888). Intre 1890-1891 este finalizat rezervorul compensator de la Iancului (Foisorul de Foc). Acesta nu a servit scopurilor pentru care a fost prevazut deoarece, la 1891 pompele de la Grozavesti nu erau suficient de puternice.

Ridicarea apei in rezervor nu s-a produs decat in 1924, insa atunci, nu s-a mai considerat necesar utilizarea darea sa in exploatare.

Instalatiile de la Bicu-Arcuda, si modul in care apa este decantata si filtrata, nasc inca din faza de constructie, puternice controverse. Se critica durata efectuarii lucrarii, costul foarte mare si realizarea din lemn a peretilor filtrelor. Acestor critici se adauga si alte nemultumiri: calitatea apei, cantitatea insuficienta, faptul ca apa nu avea o temperatura constanta (iarna aproape 0 0C, vara app. 26 0C). De multe ori apa este doar decantata, fara a mai fi filtrata. Asupra calitatii apei obtinute la Bicu-Arcuda atrag atentia Elie Radu , Victor Babes, A. Urbeanu.

Calitatii apei se adauga insuficienta ei. In opinia Municipalitatii una dintre cauze este risipa. La 27 noiembrie 1894 este intocmit un regulament, ce prevede obligativitatea bucurestenilor de a se abona la serviciile de salubritate daca proprietatile lor sunt situate pe strazi prevazute cu conducte publice si aparate de distributie. Administratia nu are fata de abonati nici o obligatie. Costurile lucrarilor de la Bicu-Arcuda se ridica la 8 milioane lei, iar lucrarile pentru distribuirea apei in oras la 3.725.338 lei. Cu toate acestea, lucrarile de la Bacu-Arcuda nu reusesc sa rezolve problema apei in Bucuresti, iar calitatea ei lasa mult de dorit. In 1888 exista aproape 1000 de puturi, dintre care 97,8% dintre ele contin o apa periculoasa pentru sanatatea publica (Bratescu, Sanatatea bucurestenilor,(1862-1944), Editura Medicala, Bucuresti, 1970, p. 78). Specialistii romani si straini, dar si municipalitatea cauta noi solutii pentru a creste cantitatea si calitatea apei potabile.

Perioada 1880-1918 este fecunda in ceea ce priveste realizarea de proiecte si planuri pentru reteaua de distributie a apei potabile. Daca primele proiecte prevad aducerea apei din Dambovita dupa 1890 se cauta si alte surse de apa. Elie Radu propune alimentarea orasului cu apa subterana, prin puturi construite cu aer comprimat, considerand alimentarea Bucurestiului cu apa subterana un lucru benefic, datorita abundentei si a calitatii izvoarelor subterane din jurul capitalei (Radu, p. 36). Elie Radu aminteste ca multe mari orase utilizeaza apa subterana sau izvoarele de munte: Paris (1865), Leipzig (1886),Viena (1873). La inceputul deceniului noua se fac mai multe sondaje, in zone din apropierea orasului: la Bicu, Joita, Magurele, Chiajna, dar si la Contesti si Titu. Se cauta gasirea unor solutii, a unor izvoare care sa indeplineasca mai multe criterii: apropierea de Bucuresti, calitatea apei, cantitatea ce poate fi obtinuta. Surse importante pentru alimentarea Bucurestiului cu apa potabila sunt considerate izvoarele raurilor Teleajan, Prahova, Dambovita, Ialomita. O alta solutie luata in considerare este forarea de puturi in zona colinara. In 1895 un raport al inginerilor germani Thiem si Lindley arata necesitatea repararii filtrelor de la Bicu si a gasirii unor noi surse de apa.

Platoul Bragadiru face obiectul mai multor prospectii, iar apa subterana din aceasta zona este analizata de V. Babes si C.I. Istrati. Primaria capitalei opteaza pentru a obtine apa necesara Bucurestilor prin captarea apelor subterane din sud-vestul orasului, din zona Bragadiru. Elie Radu cel care studiase apele subterane din aceasta zona este numit director al lucrarilor de la Bragadiru. Intre anii 1899-1901, lucrarile sunt realizate de o societate particulara, pentru ca dupa 1901, se fie executate in regie. Statia de captare a apei de la Bragadiru cuprindea 20 de puturi si se intindea intre Clinceni si Soseaua Bucuresti-Domnesti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt initial in numar de doua, de aici prin apeducte apa ajunge la Grozavesti. Construirea statiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucuresti, creste calitatea si cantitatea apei potabile.

Statiilor de la Bicu-Arcuda si Bragadiru se adauga statia de la Ulmi, construita intre 1906-1908. Sistemul de captare este alcatuit din 228 de puturi de mica adancime (9-16 m) pe o lungime de 6,3 km intre raurile Sabar si Ciorogarla. Apa se scoate prin sifonare (aspiratie), este adusa in rezervorul de la Cotroceni, printr-o conducta, "prin cadere naturala cu o cheltuiala mica" (D. Buttescu, Apa ce se bea in Bucuresti, Imprimeria Nationala,Bucuresti,193-, p. 14).

Alaturi de lucrarile de captare a apei la fel de importanta insa cu costuri imense era problema retelei de distributie si cresterea numarului de beneficiari. Reteaua de distributie ajunge in 1901 la peste 170 km, iar numarul abonatilor pentru acelasi an este de 5000, la o populatie de aproape 300000 locuitori. Consumul de apa in medie pe zi pentru anul 1901 este de 54000 mc. Taxarea se face in functie de numarul camerelor fara a se tine seama de consum. Aceasta modalitate favorizeaza risipa de apa. in anul 1901 Primaria initiaza un proiect pentru introducerea contoarelor. Pana in anul 1910 sunt instalate 2258 contoare, numar insa insuficient. Un regulament, aprobat de Consiliul Comunal la 19 iunie 1908, stabileste taxele anuale pentru apa si canal. Se stipuleaza obligativitatea introducerii apei si a canalizarii de catre locuitorii orasului (Probleme edilitare bucurestene, p. 67). Un alt regulament privitor la taxele pentru apa prevede plata in rate pentru abonatii saraci. In 1906 inginerul german Lindley imparte reteaua de distributie a Bucurestiului in doua sectoare: o zona de jos si o zona cu o altitudine mai mare.

In timpul primului razboi mondial alimentarea cu apa a bucurestenilor este deficitara, iar reteaua de distributie si instalatiile sunt neglijate, intrand intr-o stare de degradare. Lucrari de reparatii sau noi lucrari nu sunt efectuate decat dupa 1923.


Un factor pozitiv ce contribuie la cresterea calitatii si numarului lucrarilor edilitare, efectuate in Bucuresti il constituie infiintarea in anul 1923, a Uzinelor Comunale Bucuresti (U.C.B.), prin concentrarea tuturor intreprinderilor de utilitate publica intr-una singura. Legea "Administrarea si exploatarea U.C.B." din 21 iulie 1923, stabileste modul de functionare a acestei regii.

In perioada 1923-1940 sunt facute mai multe lucrari pentru a asigura alimentarea cu apa potabila in bune conditii: presiune, numar mic de agenti patogeni si substante organice, cantitate suficienta indiferent de anotimp.

Activitatea U.C.B. vizeaza mai multe directii, una dintre acestea este cresterea cantitatii de apa potabila si astfel acoperirea necesarului capitalei. In acest scop se efectueaza lucrari de modernizare si de marire a statiilor existente la Arcuda, Bragadiru, Ulmi. Intre 1926-1927 statia de la Arcuda este dotata cu instalatii moderne de limpezire si prefiltrare a apei. Intre 1927-1932 sunt refacute filtrele (peretii bazinelor de filtrare sunt construiti din beton). Sunt modernizate rezervoarele de la Cotroceni, Bragadiru, Uzina de Apa de la Grozavesti.

Numarul instalatiilor pentru captarea apei creste prin construirea statiei de la Slobozia-Clinceni, intre Sabar si Arges alcatuita dintr-un numar de 232 puturi cu o adancime de 6-16 m.

In anul 1939 sunt incepute lucrari pentru o captare din raul Arges, in dreptul localitatii Crivina. Apa urmeaza a fi adusa printr-un canal in lungime de 22 km, pana in dreptul localitatii Rosu, inaugurarea are loc in anul 1950 (C. C. Giurescu, Istoria Bucurestilor, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, p. 170).

Intre 1938-1943 in raza orasului sunt forate mai multe puturi, cauzele alegerii acestei modalitati de obtinre a apei datorandu-se unor considerente militare si strategice.


Municipalitatea vizeaza si reteaua de distributie a apei. Bucurestiul nazuieste sa fie Micul Paris, este orasul reprezentativ al tarii, populatia sa creste continuu, se construieste mult. Se fac mari eforturi pentru asigurarea necesarului de apa potabila. Alaturi de aceasta, serviciul public si industria consuma o cantitate mare de apa. O statistica din 1932 arata repartitia apei: 46,69% din apa consumata este utilizata de abonatii particulari, 21,89% este consumata de autoritati, iar 31,50% pentru stropitul strazilor (Probleme edilitare bucurestene, p. 90) .

La baza retelei de distributie a capitalei ramane planul elaborat de Lindley in 1906. La 1939 orasul este strabatut de 7 artere ce pleaca de la Uzina de la Grozavesti. Reteaua de apa a orasului este impartita in districte, fiecare district are un contor general.

Intre anii 1932-1933, calitatea apei face obiectul unei virulente campanii de presa si datorita descoperirii de catre serviciul sanitar a unor colibacili in Dambovita (Probleme edilitare bucurestene, p. 97). Din aceasta cauza, statia de la Arcuda nu furnizeaza timp de doua luni apa bucurestenilor. Alte critici se refera la faptul ca apa potabila nu este suficienta sau nu are presiune.

Anii 1923-1940 se caracterizeaza prin cresterea preocuparilor municipalitatii, pentru ca Bucurestiul sa fie modern din punct de vedere edilitar. Este reconisderat cadrul juridic si se impun cetatenilor anumite obligativitati. "Regulamentul pentru executarea, intretinerea si exploatarea instalatilor particulare de apa si canal" prevede ca distribuirea apei sa se faca prin contoare si impune obligativitatea abonamentelor la apa si canal pentru proprietatile care aveau instalatiile necesare. "Regulamentul pentru constructiuni si alinieri al Municipiului Bucuresti" prevede ca "puturile nu sunt permise decat pe strazile unde nu exista canalizare de apa si numai cu avizul serviciului sanitar al comunei" (Locuinta Urbana, Bucuresti, 1935, p. XLII). Se prevede ca exploatarea puturilor sa fie facuta numai cu pompa. Daca ne raportam la cresterea populatiei Bucurestiului, numarul abonatilor nu creste foarte mult. In 1929 sunt inregistrati 31660 abonati, in 1932 exista 39908 abonati, iar in 1940 numarul lor ajunge la 59090 (Probleme edilitare bucurestene, p. 91). Reteaua de distributie se mareste, dar totusi daca tinem cont de suprafata orasului, populatie, realizarile sunt insuficiente pentru a putea vorbi de o raspandire in intreg orasul a alimentarii cu apa "tratata". Multe cartiere bucurestene nu au o retea de alimentare cu apa si nici canalizare. Spre exemplu in cartierul Grant-Regie la o populatie de 20000 locuitori exista in anii 30 doar doua cismele (Buttescu, p. 135).

Mai ales intre 1880 si 1914 se construiesc in mai multe localitati retele pentru alimentarea cu apa. De multe ori acestea nu este suficient "tratata", in unele cazuri apa nu este filtrata, dar exista o activitate sustinuta a administratiei si a unor particulari. De cele mai multe ori sunt organizate licitatii. Inginerii straini proiecteaza si efectueaza lucrari legate de alimentarea cu apa a oraselor romanesti, dar ei nu sunt majoritari asa cum ne-am fi asteptat. Astfel C. Sfintescu , arata ca numai in cinci orase din totalul de 25 care aveau distributie de apa la 1921 au fost folosite serviciile unor ingineri straini (Raport asupra chestiunii "Lucrari publice", Bucuresti, 1921, p. 43). Cifra este plauzibila daca este sa tinem cont ca in majoritatea oraselor alimentarea cu apa se realizeaza dupa 1906. La aceasta data exista deja o pleiada de ingineri romani de valoare europeana. Optarea pentru ingineri romani se intalneste si in cazul orasului Bucuresti. Un alt aspect al acestei epoci il constituie optiunea, pentru realizarea constructiilor de catre societati particulare. Dupa 1923 lucrarile in Bucuresti vor fi efectuate de U.C.B. cu ingineri romani.

O problema indelung dezbatuta in intreaga perioada a fost cea a costurilor. Bugetul primariei nu acopera ce multe ori nici cheltuielile legate de alimentarea cu apa potabila, deseori se recurge la imprumuturi.

Modelul occidental, comparatia cu marile orase este deseori folosita pentru a arata deficientele sistemului bucurestean de alimentare cu apa. Principalele orase luate ca model sunt Paris si Viena. Elie Radu se opune celor ce criticau folosirea apelor subterane din jurul Bucurestiului, pe motivul costului ridicat prin argumentul oferit de Viena. Acest oras se alimenta la sfarsitul secolului al XIX-lea din muntii Schrieberg si Raxalpe, iar apa era adusa printr-un apeduct in lungime de 96 km.

Bucurestiul este de multe ori asemanat cu Parisul, dar in privinta sistemului alimentarii cu apa, orasul de pe Dambovita mai are multe facut pentru a egala orasul de pe Sena. Daca in anul 1854, Parisul dispunea deja de 80000 mc de apa , in 1878 aceasta cantitate ajunge la 370000 mc, pentru ca in 1910 sa depaseasca 1000000 mc, 250 litri zi pe cap de locuitor (R. Furon, Problema apei in lume, Bucuresti, 1967, p. 137).

Alimentarea cu apa potabila a avut numeroase efecte pozitive, cresterea nivelului de viata, scaderea numarului de imbolnaviri, o mai buna igiena. Reteaua de alimentare cu apa potabila nu se realizeaza in toate zonele Bucurestiului. Cheltuielile ar fi fost imense nu numai pentru Bucuresti, ci si pentru orasele occidentale. Sa nu uitam ca se pleca de la zero. De mentionat este faptul ca se face deseori apel la imprumuturi. Municipalitatea efectueaza lucrari pentru alimentarea cu potabila ce se realizeaza de multe ori in paralel cu lucrari de extindere a canalizarii, sau a pavarii strazilor. Exista in intreaga perioada dezbatuta tendinta de a se realiza lucrari edilitare plecand din zona centrala. Dupa 1923, zonele vizate pentru sistematizare sunt centrul capitalei, dar si nordul orasului sau in cartierele in care diferitele institutii construiesc vile si blocuri pentru angajatii lor: Pieptanari, Drumul Sarii. Sistematizarea vizeaza in general mai multe directii: pavarea strazilor, construirea de conducte pentru canalizare si apa, electrificare .


Începuturile unui sistem de alimentare cu apă potabilă şi canalizare pentru Bucureşti sunt consemnate cu peste un veac în urmă.

Primele intenţii de realizare a unui sistem "pentru scurgerea mocirlelor" datează din anul 1830, în timp ce alimentarea cu apă potabilă a Capitalei este consemnată într-un proiect din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, semnat de inginerul francez Charlier.

În anul 1880 Consiliul Municipal hotărăşte să aducă apa de la Arcuda (proiectul Bürkli - Ziegler). Prin apeductul de 1.200 mm, apa ajunge la rezervorul de 40.000 mc de la Cotroceni.

În anul 1882 încep lucrările de la Arcuda. În documentele referitoare la alimentarea cu apă şi amenajarea sistemului de canalizare în Bucureşti se consemnează: "La 13/25 iulie 1882, Primăria publică licitaţia pentru darea în întreprindere a lucrărilor de captare şi aducere a apei în oraş. [...] Se prevedeau următoarele lucrări: captarea apelor, executarea unui rezervor pentru regularea debitului Dâmboviţei [...]", construirea la Arcuda a "3 bazine [...] pentru decantarea apei; la Bâcu două filtre [...]; un rezervor de 10.000 mc la Cotroceni. Lucrările trebuiau terminate în 1884, dar s-au prelungit până în 1889." (Elie Radu, Alimentarea cu apă potabilă a oraşelor, Bucureşti, 1903).

În 1890 se finalizează uzina de apa de la Grozăveşti (3 pompe de 500 l/s); în 1905 Primăria a comandat o pompă centrifugă acţionată de o turbină cu aburi.

1887 - conducta Calea Victoriei, bulevardul Nicolae Bălcescu.

1888 - artera pe bulevard, între Republicii şi Colţei.

1890 - se caută şi alte surse de alimentare cu apă. Elie Radu propune alimentarea oraşului cu apă subterană, deoarece izvoarelor subterane din jurul capitalei sunt multe şi de calitate.

Între anii 1899 - 1901 - se derulează lucrările de captare a apelor subterane din sud-vestul oraşului, din zona Bragadiru.

Între 1906 - 1908 se construieşte staţia de la Ulmi.

În perioada primului război mondial, atât reţeaua de distribuţie, cât şi instalaţiile sunt neglijate.

Între anii 1924 - 1948 se constituie şi funcţionează Uzinele Comunale Bucureşti (UCB).

Între 1926 -1927 staţia de la Arcuda este modernizată cu instalaţii de limpezire şi de prefiltrare a apei.

În anul 1939 sunt începute lucrări pentru captarea apei din râul Argeş, în dreptul localităţii Crivina.

În perioada 1923-1940 se execută lucrări pentru a asigura alimentarea cu apă potabilă în condiţii mai bune de presiune şi de calitate.


Ancheta sanitara, din anul 1938, a aratat ca din cele 176 de orase din Romania Mare, 74 erau lipsite de o retea centralizata de distributie a apei potabile, iar 123 de orase nu aveau canalizare.

In Bucuresti, 80% din totalul strazilor erau pavate, iar, in orasele mici, 2-3 strazi din zona centrala erau pavate, restul ramanand desfundate.

Orasele aveau servicii de salubritate, care acopereau mai ales zonele centrale, unde se matura si se ridica gunoiul zilnic. In celelalte zone, aceste operatiuni se desfasurau saptamanal.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, retelele de apa-canal sufera importante distrugeri.


Dupa 1945, are loc o reorganizare si in acest domeniu.

La 11 iunie 1948, in urma nationalizarii mijloacelor de productie, serviciile de apa-canal sunt trecute in administrarea primariilor (dupa 1968- “Consiliul Popular General Municipal Bucuresti”, “Consiliul Popular Municipal”, “Consiliul Popular Orasenesc” sau “Consiliul Popular Comunal”) si a “Comitetelor Executive” a acestora.


La nivelul Bucurestiului, serviciile de apa-canal sunt administrate de: “Intreprinderea de apa, canal si salubritate” (ICAS- 1948- 1955), “Intreprinderea de canal-apa Bucuresti” (ICAB- 1955-1990, in cadrul GIGC).

La nivelul tarii, serviciile de apa, canal, termoficare si salubritate erau administrate de “IGO” (Intreprinderea de gospodarire oraseneasca), aflate in subordinea Ť Consiliilor populare locale (orasenesti sau municipale) ť.


Constructia marilor cartiere de blocuri din Bucuresti, dupa 1960 ("Titan-Balta Alba", "Berceni", "Militari", "Drumul Taberei", "Bucurestii Noi", etc) determina extinderea retelelor de apa si canalizare.

Insa inainte de 1990 in zonele periferice ale Bucurestiului si in unele cartiere de case aceste retele nu erau extinse corespunzator.



Intre 1985-1987, cu ocazia realizarii canalizarii raului Dambovita in interiorul municipiului Bucuresti, se realizeaza doua casete de preluarea a apelor uzate, construite sub cuva de beton a raului. In 1985 incepea si constructia statiei de epurare a apelor uzate Glina, abandonata in 1989 si reluata in 1997.










Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 3:44 pm

In 1990 ICAB devine RGAB (Regia Generala de Apa Bucuresti).

In prima parte a anilor 90 se remarca o stagnare sau chiar abandonarea unor proiecte incepute inainte de 1990, si retelele de apa-canalizare din Bucuresti intra intr-o perioada de lipsa de reparatii si intretinere necorespunzatoare.

In anul 2000, cand primar general al Bucurestiului era Viorel Lis, serviciul de apa-canalizare din Bucuresti este concesionat, pt o perioada de 25 de ani, firmei franceze "Veolia Water", care preia fosta RGAB si infiinteaza firma "SC Apa Nova Bucuresti SA".

Desi la vremea respectiva primarul Viorel Lis a fost criticat pentru concesionarea serviciului de apa-canalizare, totusi ulterior firma franceza a facut unele investitii si modernizari ale sistemului de apa-canalizare din Bucuresti, investitii care nu stiu daca ar fi putut fi facute de fosta RGAB, daca aceasta ar fi ramas in administrarea autoritatilor locale.

In Bucuresti sediul societatii Ť Apa-Nova ť(parte din grupul Ť Veolia ť) (care a preluat in concesiune din anul 2000 serviciile de apa si canalizare) este situat in sectorul 2, strada Tunari, nr. 60A, etajele 6-9, telefon 021.2077777.

Apa Nova este controlată de grupul francez Veolia Water, divizia în domeniul apei a grupului Veolia Environnement și de municipalitatea București. Veolia este cel mai mare distribuitor de apă din lume listat la bursă, și a înregistrat în 2006 vânzari de 28,62 miliarde de euro. Același grup, Veolia Water, controlează și compania de utilități Apa Nova Ploiești.

Compania Apa Nova deține, din anul 2000, concesiunea asupra sistemului de distribuție a apei și de canalizare din București, pentru 25 de ani.

Compania operează o rețea de conducte de apă și de canalizare de aproximativ 5.000 kilometri.

Apa Nova în cifre (2014):
• populație deservită: circa 2.000.000;
• 2154 angajați;
• 184.000.000 m3 de apă potabilă produsă;
• 127.540.000 m3 apă potabilă facturată;
• 16.110.000 m3 apă industrială facturată;
• 176.780.000 m3 apă facturată pentru serviciul de canalizare;
• 256.840.000 m3 apă epurată.

Acționarii societății Apa Nova București sunt (procentual): Municipiul București cu 16,31% din capitalul societății, Veolia Eau-Compagnie Générale Des Eaux cu 73,69%, salariații societății (prin Asociația ESOP) cu 10%.


Astazi, “Apa-Nova Bucuresti” dispune de 3 uzine moderne de tratare a apei si producerea de apa potabila:

-uzina Rosu (construita in 1970, modernizata in 2002, furnizeaza zilnic 300.000 metri-cubi de apa potabila, cu posibilitatea de crestere a capacitatii pana la 520.000 mc/zi),

-uzina Arcuda (construita in 1882, modernizata in 2006, cu o capacitate de 610.000 mc/zi de apa potabila) si

-uzina Crivina-Ogrezeni (inaugurata in 2006, cu o capacitate de 259.200 mc/zi de apa potabila).

Exista 7 statii electrice de pompare a apei potabile in Bucuresti (Grozavesti, Sud, Drumul Taberei, Nord, Grivitei, Preciziei si Uverturii), o retea inelara de distributie a apei potabile (in lungime de 2407 km in 2009, dezvoltarea ei incepand din 1847), reteaua de distributie a apei potabile fiind compusa din: artere, conducte de serviciul, bransamente, vane si hidranti. Statiile de repompare si de hidrofor asigura regimul de presiune inalta a apei potabile in cartierele de blocuri.

In 2009 “Apa-Nova” (controlata de firma franceza “Veolia Walter” si de Primaria Municipiului Bucuresti), opera o retea de conducte de apa si canalizare in lungime de 5.000 km.



In viitor ar trebui extinsa reteaua de apa-canalizare pe toate strazile din Bucuresti si modernizata in totalitate.
Sus In jos
ldh80
V.I.P Member
V.I.P Member
ldh80

Numarul mesajelor : 4474
Varsta : 37
Localizare : Pascani
Reputatie : 7877
Data de inscriere : 03/11/2010

Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitimeMar Oct 16, 2018 3:54 pm

4. Sistemul de termoficare

Primele sisteme centralizare de termoficare din Romania apar in Bucuresti:

1900 - primul imobil cu sistem centralizat de încalzire din Bucuresti: Aleea Mântuleasa nr. 9

1912 - al doilea imobil cu sistem centralizat de încalzire pe B-dul Magheru nr. 23

1914 - urmatoarele imobile cu sistem centralizat de încalzire pe Str Antim nr. 46, 49 si 65

1920 - 1950 - peste 800 centrale termice de bloc care functioneaza pe carbune si combustibil lichid

1943 - încep sa se utilizeze gazele naturale drept combustibil



In 1945, debuteaza primul sistem centralizat de termoficare din Bucuresti si din tara, cand caminele studentesti ale Universitatii Politehnice Bucuresti sunt incalzite cu aburul produs de termocentrala Grozavesti.

1950 - se introduce transportul caldurii la distanta în cartierele Ferentari, Bucurestii Noi, BD Basarabia, Calea Grivitei, Dinicu Golescu, Floreasca si Giulesti

1958 - primele lucrari de termoficare în surse si retele

1961 - sunt puse în functiune primele echipamente de recuperare a caldurii din aburul uzinat prin turbine si primele conducte pentru transportul energiei termice sub forma de apa fierbinte (în CET Grozavesti)

1963 - punere in functiune CET – Titan

1965 - CET - Sud - primele capacitati

1971 - punere in functiune CTZ - Casa Presei Libere

1973 - punere in functiune CET - Vest

1984 - statia de incinerare a deseurilor menajere Militari.

1987 - punere in functiune CET – Progresu


Din punct de vedere organizatoric, in Bucuresti exista „Intreprinderea de distributie a energiei termice” (IDET).


In 1990 IDET devine RADET (Regia Autonoma de Distributie a Energiei Termice).

Se mai fac unele investitii:

1995 - punere in functiune CET – Pipera

1996 - CTZ - Casa Presei Libere(modernizata)

1997 - punere in functiune CET Vest Energo

2003 - statia de incinerare a deseurilor menajere Militari si-a încetat activitatea


Alte investitii, la nivel de Bucuresti, sunt:

-magistrala primara CET Progresu – Ferentari

-retea termoficare Bdul Ion Mihalache retea termoficare Calea Grivitei

-retea de termoficare Calarasi – Mosilor

-magistrala IV Sud Sulea Bratarii

-interconectarea retelei primare Brâncoveanu – Oltenitei

-retea termoficare Lujerului - Frigocom

-retea termoficare Drumul Taberei - Bd 1 Mai (zona Compozitorilor)

-modernizarea CT Casa Presei si a 14 CT de cvartal

-reabilitare retea termoficare str Brasov

-reabilitarea prin torcretare a magistralei II Sud (6 km)

-contorizare blocuri si scari de bloc

-înlocuire contoare pe circuitele primare din Punctele Termice

-utilizarea conductelor de plastic (PEX) pe circuitele de apa calda de consum

-racordarea la sistemul de termoficare a CET Nusco Imobiliara si CET Vest Energo

-montarea de vane sferice pe retea termoficare

-montarea de convertizoare de frecventa

-modernizarea a 24 Puncte Termice si retele aferente din ansamblul Berceni - Oltenita Giurgiu

-contorizarea a 642 Puncte Termice

-înlocuirea conductelor în sistem cca 500 km canal

-montarea de elemente noi: 361 vane, 450 compensatori

-modernizarea a 57 puncte termice, cu posibilitatea de functionare in regim automatizat.

-înlocuirea schimbatoarelor de caldura pentru preparare apa calda de consum aproape în toate punctele termice

-înlocuirea schimbatoarelor de caldura pentru încalzire în cca 173 Puncte Termice

-automatizare pompe 110 Puncte Termice

-sistem supraveghere si transmisie date - 48 Puncte Termice




In prezent, RADET-Bucuresti dispune de: conducte de transport a agentului termic, in lungime totala de 1063 km, conducte de distributie a agentului termic, in lungime totala de 2819 km, 878 de puncte termice, 231 de module termice, 34 de statii centralizate, 49 de centrale termice de cvartal , o centrala termica de zona si un centrul de calificare si pregatire a personalului.

Exista 5 termocentrale apartinand „ELCEN” (Electrocentrale Bucuresti, desprinsa din fosta „Termoelectrica”)- CET Vest, CET Grozavesti, CET Sud, CET Progresu si CET Titan (cu o putere instalata de 4423 MWh, si o putere disponibila de 3460 MWh, in total), si alte 4 surse autonome – CET Nusco, CET Griro, CET Vest Energo si CT Casa Presei Libere (puterea instalata de 4733 MWh, si cea disponibila de 3696 MWh, in total).

In anul 2007 s-a furnizat agentul termic pentru incalzirea si prepararea apei calde de consum la un numar de 8.658 blocuri (adica 570.931 apartamente 1.276.503 persoane), insumând un numar total de 19.787 bransamente, la un numar de 4.330 agenti economici, 290 institutii publice 13 sere.

In 2004 RADET Bucuresti aveea 6.500 salariati.

Sediul ‘Radet Bucuresti ť se afla in sectorul 3, strada Cavafii Vechi, nr.15, telefon 0372.148000.


Sus In jos
Continut sponsorizat




Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Empty
MesajSubiect: Re: Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti   Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti - Pagina 6 Icon_minitime

Sus In jos
 
Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti
Sus 
Pagina 6 din 7Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forumul pasionatilor de trenuri din România :: DIVERSE :: DISCUTII LIBERE-
Mergi direct la: